Islamiștii sunt noii creștini. Ba chiar sunt ceva mai cuminți decât erau creștinii dintr-un ev mediu de care nu le face plăcere să le amintești. Allahul de atunci era Dumnezeu. În numele lui erau exterminate milioane de victime pentru singura vină de a nu fi crezut în forța supremă corectă. Chiar și mai grav, dacă poate exista ceva mai grav, hoardele creștine au distrus în câteva reprize scurte și eficiente zeci de secole de cultură antică. Cărțile, vedeți voi, erau, conform fraților noștri întru credință, manifestări păgâne și anticreștine. Ei bine, n-ai cum să fii foarte nervos pentru că acum istoria se repetă și creștinii încep să fie cei oprimați.

Pentru ostaticii morți în Algeria și familiile lor trebuie să fie extrem de frustrant. Oameni amărâți, ca oricare alții plecați în țări străine și periculoase ca să câștige o pâine. Oamenilor de genul ăsta nu le pasă foarte mult de religie. Să spunem că religia lor este banul ar fi suna cam prost. Dar așa este și este în regulă să fie așa. De fapt, religia lor este familia și propria lor viață. Interesul să facă ceva bun cu ea. Când asemenea oameni mor pe mâna religiei, captivi în niște războaie care nu sunt ale lor, e păcat.

Războiul religiei nu ar trebui să fie al nimănui. Faptul că încă se întâmplă ridică mari semne de întrebare referitoare la sănătatea psihică a rasei umane. Și, inevitabil, îl ridică pe cel mai important: oare nu era mai bine dacă religia n-ar fi existat deloc? În fond, vorba unui coleg, singurul defect al lui Dumnezeu este că există. Iar să exist pot și eu, un amărât de om. Dacă Dumnezeu ar vrea să-și demonstreze superioritatea și perfecțiunea, ar trebui să nu existe.