Revelionul perfect, în Oltenia
Pentru ultimul text al anului, m-am gândit să vă povestesc despre un loc frumos din Oltenia unde o să mă găsească anul nou. Locul unde sunt eu și chiar de unde sunt eu. S-auzim de bine!
Când a plecat din masivul Pietrele Albe (una dintre cele mai frumoase zone ale Munţilor Apuseni), râul Coşuștea nu era pregătit să întâlnească, în drumul lui pe care nu-l dorea şovăielnic, o aşezare omenească. Drept urmare, imediat după ce a cotit pe după un deal care se ţinea semeţ şi se recomanda drept munte la prieteni, Coșuștea s-a speriat de satul apărut parcă de nicăieri şi s-a tras într-o parte, pe lângă dealul de vizavi, suspicioasă, cam cum face un român mândru şi pesedist care schimbă trotuarul atunci când în faţă îi apare un grup de ţigani, intelectuali sau oameni corecţi. Imediat după ce a trecut de sat, râul s-a mai liniştit şi şi-a reluat curgerea sigură şi hotărâtă înspre fratele său mai mare, râul Motru.
În satul rămas în urmă (şi ca spaţiu, şi ca timp) Coşuştea a hrănit şi a susurat la urechea multor oameni. Printre aceştia, străbunicii şi bunicii mei. Din ce mi s-a povestit, străbunicul avea o relaţie foarte apropiată nu doar cu Coşuştea, ci cu tot microuniversul în care s-a născut şi unde avea să moară. Când i se făcea foame, mergea la vânătoare. Când i se făcea frig, tăia nişte lemne. Când i se făcea poftă de viaţă, cutreiera poienile. Lua din natură doar ce avea nevoie, iar natura îi oferea bucuroasă micile ofrande, apreciindu-i cumpătarea. Dacă tatăl sau unchiul meu, nepoţii lui, se plimbau prin pădure şi tăiau, de plictiseală, câte o crenguţă sau supărau vreun animal din codru, străbunicul îi pedepsea ca pentru o faptă foarte gravă. ”Ce ţi-a făcut? La ce ţi-a trebuit? Ce-ţi veni?!”. Între locuitorii de atunci şi natură exista nu doar un respect reciproc, ci chiar un soi de afecţiune.
Astăzi, jumătate de secol mai târziu, satul este chiar mai pustiu decât era pe atunci, iar Coşuştea se mai vede când și când nevoită să se ferească, nu fără o doză de scârbă, din calea peturilor, a cauciucirilor sau a gunoaielor aruncate de nu-se-ştie cine şi aduse de apă dinspre muntele unde s-a născut. Dar, în afară de asta, locul s-a păstrat îndatoritor față de oameni, pentru că oamenii au avut același respect față de el.
Câțiva kilometri mai la deal, de unde Coșuștii i se pare că vine și răul, nu doar râul, niște oameni pe care bunicii lor nu i-au învăţat să respecte natura taie copaci cu nemiluita. Acolo, natura e supărată pe oameni şi se comportă ca atare. Le înfige țăpligi pe sub piele, le rostogoleşte bolovani şi butuci pe țurloaie și dă instrucțiuni clare tuturor viețuitoarelor, inclusiv peştilor, să se ferească din calea lor și să-i înfometeze pe cât posibil.
Între răul din susul râului și binele de mai la vale nu există graniță, dar îți dai seama când te îndepărtezi de primul și te apropii de al doilea prin modul tot mai afectuos în care se comportă natura cu tine. Eu însumi scriu acest text înspre partea binelui, lângă râu, iar apa îmi susură într-o limbă pe care nici măcar nu știam c-o înțeleg o replică pe care o auzi des prin sat, chiar și de la unii oameni: ”Ești strănepot de-al lu’ Niță, nu-i așa? Ne-am cunoscut odată. Era om bun. Și tu pari la fel, promit să le povestesc și strănepoților tăi despre tine!”