Suntem bolnavi, putrezi până la os. Societatea noastră modelată de o clasă politică plină de impostori și de o mass media plină de hiene se târăște pe burtă în noroiul din care țări mai normale s-au ridicat de multe decenii, poate chiar secole. Indecența a devenit normalitate. Reacționăm disproporționat și ilogic, bombastic și inuman, la provocările pe care conviețuirea într-o organizare socială (altfel ancestrală) ni le ridică.

Se dă cazul adolescentei fugite de acasă. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! S-au făcut celule de criză, s-au mobilizat instituții de cel mai înalt nivel, de la SRI la CFR și de la guvern la papa de la Roma pentru găsirea unei fete (o singură fată) care o tăiase de acasă. Ce false probleme, ce ipocrizie națională! În anii '50, în America, zeci de mii de adolescenți fugeau de acasă ca urmare a influenței unor scriitori care au inventat o mișcare, beat, cea care ulterior a derivat în rock'n'roll și mai apoi în hippie. Imaginați-vă cum ar fi fost ca americanii, societate ceva mai bine înrădăcinată decât noi, să facă atâta caz de fiecare copil care și-a părăsit părinții și a luat-o la drum pentru că așa i-a spus Jack Kerouac. Adolescenta „olimpică” (în aceeași notă de ipocrizie ilogică și inumană, observați cum conta faptul că fata era olimpică, ca și când dacă era o elevă mediocră, de nota 7, n-ar fi meritat căutată) plecase la o mănăstire. Clasic, nu? Putea să plece cu un băiat, putea să fugă cu o trupă rock, ar fi putut chiar, Doamne ferește!, să meargă să se prostitueze. Dar fata a mers la mănăstire. Chiar vi se pare o știre? Chiar vi se pare un motiv de pus poalele națiunii în cap? Era un simplu caz de competența poliției.

Vreți drame adevărate? Nu cred că vreți. Dacă ați vrea, ați observa, dragi jurnaliști și drag public, că ele se petrec chiar sub nasul vostru. Ați vedea zilnic zeci de adolescenți nenorociți și fugiți de mult timp de acasă, unii poate chiar alungați sau părăsiți. Îi vedeți? Îi vedem? Nu. Pentru că suntem o societate bolnavă, cum spuneam la începutul acestui text. Pentru că politicienii vor voturi și populism, iar presa vrea ce vor ei. Lipsiți de empatie și de inteligență, o să ne purtăm în continuare crucea, vorbind săptămâni întregi despre olimpice fugite de acasă și avocate dispărute fără urmă, când, în fiecare minut, lângă noi un copil moare de foame, o fată este obligată să se prostitueze, un bebeluș este abandonat lângă un tomberon, iar un ”aurolac” (cât dispreț lipsit de cea mai elementară compasiune în acest termen, nu?)  își injectează doza finală de heroină. Să ne fie rușine!