Sfârşitul de an ne găseşte cu un guvern nou, cu un parlament nou, aproape fără opoziţie şi cu un preşedinte vechi. Guvernul Ponta se străduieşte să lucreze, dar din nefericire nu prea are ce, dacă mă gândesc că nici un lucru nu se poate face fără bani. Banii sunt puţini, nu ajung nici pentru plăţile curente, iar alţii nu prea avem de unde aduna pentru că economia, singura care poate aduce bani sănătoşi la buget, este încremenită  de ceva timp.

Pentru prima dată în ultimii 30-40 de ani avem un minister distinct al energiei şi nu mă mir, pentru că acest sector a rămas singurul care n-a fost încă vândut. Cu toate relele din lume care se pot răsturna în capul guvernelor anterioare şi cu toată presiunea creditorilor internaţionali, guvernele patronate de Băsescu nu au vândut nici termocentralele şi nici hidrocentralele, lucru care acum parte imposibil de menţinut. Cu un ministru ca Niţă la comanda celui mai important minister, cel al energiei, despre care se spune că expertiza sa este cea de ospătar, nu e greu de presupus ce se va întâmpla în anul care vine şi mai ales în anul 2014; vânzarea companiilor energetice indiferent sub ce formă ar exista ele, iar motivul care va ţine oamenii departe de stradă este acela al necesităţii plăţii pensiilor şi salariilor. Guvernul Ponta nu mai are cum să amâne dezastrul şi vânzarea ultimelor redute a ceea ce se chemă industrie strategică. Când vom scăpa şi de aceasta, dependenţa noastră ca ţară va fi totală. Investitorii vor stinge lumina şi vor închide uşa pe dinafară când vor dori ei, iar alegerile noastre se vor face doar, vorba unora, să ştim cu cine guvernează UDMR-ul....

Primele semne s-au văzut deja în sensul că o primă încercare de privatizare a complexului energetic Oltenia s-a aflat pe masa Guvernului, dar a fost retrasă în grabă, că nu se cuvenea să ne aducă moşul aşa ceva. În realitate Guvernul Ponta, ca orice alt guvern, nu-şi doreşte privatizarea acestei companii din care orice s-ar spune şi oricât de puţin s-ar recunoaşte a supt toată lumea. Presiunea inimaginabilă a creditorilor externi, cât şi nevoia de a fi mângâiat pe creştet, face din Ponta promotorul ultimelor mari privatizări care succed celor făcute de mentorul său Năstase.

Povestea cu nevoia de capital pentru modernizarea centralelor este doar pe jumătate adevărată, dacă am în vedere că lumea civilizată renunţă din ce în ce mai mult la centralele nucleare şi trece pe centrale pe cărbune. Capital există în lume, problema este doar să ştii să-l atragi. Ucraina a luat recent 4 miliarde de dolari de la China pentru a putea să scape de dependenta de gazul rusesc şi înlocuirea acestuia cu cărbune. Împrumutul îi aduce Ucrainei o economie la buget de 1.5 miliarde de dolari.  Pentru noi, la ce credite avem deja, nu ne mai rămâne decât posibilitatea atragerii de fonduri europene nerambursabile, lucru care deocamdată pentru noi pare imposibil.

Chiar înfiinţarea unui minister special nu cred că va duce la o răsturnare spectaculoasă de situaţie, deocamdată toate semnele duc către o perspectivă sumbră, aceea de a ne vedea colonie în care forţa de muncă este singura marfă vandabilă. Să dea Dumnezeu să mă înşel, dar anul ca vine  se anunţă mai rău decât cei care au trecut...

La anul şi la mulţi ani!