Dezamăgiți? Mă refer, desigur, la votanții de dreapta. Foarte bine dacă sunteți dezamăgiți. Ca să citez un coleg, într-o țară măcar cât de cât normală, chiar în România de acum 10-15 ani, un om ca Victor Ponta nu ar fi putut strânge, cu toate aparatele lui de partid, cu toată propaganda, cu tot-tot, mai mult de 20%. A strâns dublul maximului permis într-o societate sănătoasă, iar absenteismul, deși de o gravitate aparte în acest context, nu este o explicație suficientă. În fond, prezența la vot a fost similară cu cea de la alegerile anterioare. Deci nu, nu e absenteismul.

Pe de o parte, e prostia poporului. Da, da, prostie în sensul ei cel mai pur, acela de ignoranță, prostie adică necunoaștere. Cu 40% pentru Victor Ponta și cu aproape 50% oameni cu drept de vot care n-au votat, România nu doar că n-a progresat, ci dimpotrivă, mi se pare că suntem într-un regres vertiginos. Tinerii ăștia noi, cei născuți între '89 și '96, nu sunt salvarea pe care o așteptam. Generație ratată și le așteptăm pe cele noi cu real pesimism. De ce? Din cauza unui sistem de învățământ aflat într-o criză profundă, dublat de o ignoranță dezesperantă a unor cretini care nu mai citesc decât site-uri. Nu sunt nici măcar pesediști, sunt ceva mult mai grav decât atât: sunt feisbuciști. O să îmbătrânească la fel de urât ca asistații social de azi, deci de ce am avea motive să sperăm la mai bine pe viitor? Dictatura militară e o soluție dură, disperată și crudă pe alocuri, dar tare mi-e poftă de o gintă la conducerea țării care să ne bage pe gât capitalismul, câteodată. Ia uite ce bine a funcționat în Chile, care acum e un fel de Japonia.

Pe de altă parte, e prostia elitelor. Hopaaa! Contradicție de termeni? Nu chiar. Dreapta și-a dat singură la gioale în niște momente în care cel vizat trebuia să fie doar Victor Ponta. S-a lăsat dezbinată prostește de dragostea lui Băsescu și de orgolii mărunte ale unor oameni care au demonstrat că scopul lor în viață nu e să fie de dreapta și să facă bine țării, ci să-și facă bine lor și să vină la ciolan. În plus, miza pe Klaus Iohannis este fundamental greșită. Singurul temei al neamțului care face treabă și nu e conflictual nu e suficient, mai ales că în sudul și estul țării accentul lui Iohannis deranjează profund talpa țării. Un tandem Iohannis – Macovei susținut de ACL cu promisiunea că unul va fi președinte și unul premier (chiar dacă ușor anti-constituțională, cui îi pasă, când scopul scuză mijloacele?) și pur și simplu eliminarea din cursă a Elenei Udrea ar fi pus acum dreapta într-o poziție extrem de favorabilă.

Așa, însă, rămâne o dezamăgire care tare mi-e că peste două săptămâni se va transforma în lipsă de speranță și în neieșit la vot. Iohannis nu e Macovei, nu e nici măcar Udrea, nu are nici charisma, nici combativitatea necesare pentru a scoate din casă un electorat de dreapta care oricum nu prea se omoară cu ieșitul și care se gândește, sunt convins, că peste două săptămâni va fi mult mai frig decât a fost duminică.

Deși, haideți să presupunem că dreapta se va mobiliza din nou împotriva tuturor sorților și va câștiga Iohannis. Credeți că e bine? N-aș zice. Ăia 40% rămân, patru milioane de tâmpiți, cărora li se mai adaugă lejer un milion venit de la Tăriceanu, Funar, Vadim sau Dan Diaconescu. Cu atâția sărăcuți cu duhul printre noi, revoluția e ca și când n-ar fi existat vreodată. Când mă uit la România azi, mi-e frică de un viitor apropiat în care oamenii educați vor zice că ”da, dom'le, să știi că pe vremea lui Ceaușescu parcă chiar era mai bine. Nu eram liberi și nu eram fericiți, dar măcar parcă nu eram așa proști”.