Plouă și nu vreau să scriu de politică. Mai bine scriu despre Soare, pentru că mi-e dor de el. Îmi place Soarele pentru că eu și el avem ceva în comun: amândoi suntem pe moarte. Din această postură de ființe efemere, una mai efemeră decât cealaltă, din păcate, putem să ne înțelegem mai bine. Râdem unul de celălalt că nu vom mai fi, iar el poate îmi dă un cancer de piele în glumă aproape, ca-ntr-o leapșă gigantică, pentru că săracul chiar nu crede că îmi pasă că nu voi mai fi acum sau mai încolo.

Eu voi muri (să sperăm) peste vreo 40 de ani, soarele o va face peste vreo 4 miliarde. Ne vom consuma amândoi. Vom arde, cum ar veni, cum vor spune Bukowski sau poate chiar Kerouac pe wall-uri de adolescente care vor crede că i-au înțeles. Eu îmi voi consuma spermatozoizii, celulele în general, banii și cheful de viață, iar el își va consuma hidrogenul, adică nu vom mai avea ce arde, iar forța de fuziune care ținea frumosul soare la un loc nu se va mai putea opune gravitației lui uriașe, așa că soarele se va prăbuși în el însuși, atras de propriul miez, mai greu decât Teo Trandafir. Paradoxal, prăbușirea va spori de mii de ori lumina și chiar volumul dragului nostru Soare, care va suspina în ultimele sale mii de ani, când îngogoșirea straturilor exterioare îl va face să se umfle și, mai mult ca sigur, să suspine în timp ce va înghiți, în detenta mingii de foc pe care oamenii de știință o poreclesc ”gigantă roșie”, Mercurul, Venusul și da, Pământul. Ce destin împuțit al unui tată atât de protector, să fie nevoit să-și devoreze, incapabil să se stăpânească precum un vasluian care a băut Patriot, propriii fii!

Peste 4 miliarde de ani, o ființă la fel de diferită de noi precum suntem noi de bacterii va admira această priveliște cu niște ochelari speciali pe ochi, dintr-un punct perfect calculat cu grijă înainte, de pe Pământ. Soarele va fi cât tot cerul, dar omul de peste 4 miliarde de ani va zâmbi. Dacă va zâmbi pentru că are o scăpare atent pregătită cu milioane de ani înainte sau pentru că nu vede rostul uneia, rămâne de văzut. Cert e că va zâmbi și poate, în acele ultime clipe ale unei stele care a încălzit, a hrănit și a creat o lume, se va gândi retrospectiv, la toate bacteriile care au mișunat pe ea în decursul eoanelor, inclusiv la noi, primele bacterii care și-au scrijelit trecerea meteorică pe suporturi durabile.

Dar nu e așa ușor. Toată miza este ca acel om să existe. La ce comportament idiot avem, sunt șanse mici ca specia noastră să mai fie aici și peste 1000 de ani, darămite peste un miliard. (Și) de asta nu e bine să votați cu Ponta.