De când a câștigat Cezar Ouatu eurovizionu trăiesc într-o nesiguranță continuă. Mă aștept mereu să apară cineva și să mă anunțe c-a fost o farsă cu camera ascunsă, de 1 aprilie, ceva, iar eu am fost victima. Apoi să râdă de mine și să-mi spună că nu-i vine să creadă că chiar am pus botul. Mai nou, senzația s-a accentuat, pentru că tot văd, pe toate posturile, o reclamă (la Catena, parcă) în care domnu (mă rog, vorba vine) Ouatu își cântă refrenul ăla sinistru.

Chiar, ce zice în afară de „it's my life”? Că ori nu mai e inteligibil de la al doilea vers încolo, ori sistemul meu auditiv are un fel de mecanism complex de apărare care, după prima scârțâială, blochează sunetele agresoare. În afară de calitatea vocii (nu mă pricep, o fi și ăsta vreun mare artist ca Trăistariu), care voce teoretic putea să cânte orice, cum să vii cu refrenul ”it's my life" la un concurs care nu e de tâmplărie? Vă dați seama cum a stat compozitorul Cristian Faur ani de zile (e destul de bătrâior) să se gândească cu ce text ar putea să răstoarne ierarhiile muzicale și să revoluționeze toate sistemele filosofice? Și, după tot efortul ăla creativ, după ce și-a distrus ficatul cu Red Bull și creierul cu LSD, i-a venit: ”It's my life, frate!". Apoi a făcut ca McCartney când s-a trezit cu Yesterday în cap fără să știe de unde era. Și-a sunat toți prietenii compozitori și le-a zis: ”Mirele, am o poezie, mânca-ți-aș, s-ar putea să fie mare. S-ar putea să fie the one, m-ai înțeles? Da, pentru Eurovision. Sau dacă nu mi-o acceptă la Eurovision, asta e, mă duc cu ea la Nobel. Te rog să-mi spui dacă ai mai auzit-o pe undeva, că prea e genială, există o mică posibilitate să-mi vină de undeva din subconștient, s-o fi citit prin Joyce, nu știu. Ești pregătit? Fii atent, că nu ți-o cânt decât o dată: iț ma laaaaif, nă-nă-nă, nă-nă-nă-nă-năăăă! Ei, ce zici? Nu s-a mai gândit nimeni la asta, nu?”

Dar știți ce-i culmea? Că chiar a funcționat! Domnul Faur chiar scrisese piesa vieții lui. Nu m-am uitat în viața mea nici măcar la Eurovision, darămite la preselecția de Eurovision, deci nu știu pe cine aș putea să dau vina. Cert e că niște specialiști (nu?) s-au adunat la un loc și, dintre toate cântecele care s-au scris anul trecut în țara asta, au decis că ăsta e cel mai bun. Mi se rupe-n paișpe zeci de faptul c-o să ne facem de rahat la Eurovision. Ce mă îngrijorează pe mine este că acest habarnism este un simptom al unei boli mai grave, generalizate. Trăim într-o țară de specialiști care nu se pricep la domeniul în care sunt specialiști. Sună ciudat, nu? E posibil să fiu eu paranoic sau prea arogant. Dar mi se pare atât de evident încât aș propune un experiment. Dacă nu iese, asta e, dați vina pe mine, îmi faceți ce vreți. Aș vrea ca la anul echipa națională a României să fie făcută și antrenată de juriul de la Eurovision, iar la Eurovision să participe o piesă aleasă de Victor Pițurcă. Habar n-am dacă o să funcționeze, dar, pe de altă parte, poate să fie mai rău de-atât?