Sunt sigur că nu sunt sigur de nimic

Mă sperie oamenii ferm convinși. Eu însumi mă sperii deseori, când sunt sigur de ceva. E drept, n-ar trebui să mă îndoiesc chiar de orice. Sunt aproape sigur (sic!) că unele lucruri sunt bune sau rele la modul absolut. Doar că nu pot fi sigur care sunt acele lucruri cu exactitate. Așa că, cel mai bine, prefer să încerc (măcar) să mă îndoiesc și de alea care îmi par evidente. Sunt un agnostic de rahat, din câte-mi dau seama, dar am convingerea (ups!) că lumea doar cu de ăștia ca noi poate progresa. În fond, îndoiala e un concept de bază în știință. Dacă cineva nu s-ar fi îndoit, acum încă credeam că stăm pe o farfurie în jurul căreia se rotește soarele. Și că Dumnezeu a creat ditamai Universul doar ca să ne facă pe noi, ca și când cineva ar face un ocean ca să aibă unde să trăiască un stavrid. Sau poate chiar așa a fost?

Nu-mi plac oamenii siguri că sunt de dreapta orice-ar fi, nici ăia siguri că sunt de stânga. De-a lungul timpului, oamenii de dreapta m-au făcut ”mic socialist”, ”oengist” și ”trol”. De-a lungul aceluiași timp, oamenii de stânga m-au făcut ”băsist”, ”nenorocit”, ”fascist” și altele. Speriat că poate sunt singurul om prins în limbo-ul ăsta dintre cele două tabere de urlători, i-am mărturisit lu’ taică-miu că nu-mi dau seama dacă-s de dreapta sau de stânga. Taică-miu m-a liniștit zicându-mi ce oricum și eu simțeam, deja: că asta cu stânga/dreapta e o prostie. Tot ce contează este să fii un om bun, corect și sincer. Aceste trei calități transcend valorile dreptei sau ale stângii.

Aparent, stânga e mai bună, dar dreapta e mai corectă. Ce te faci în situația asta? Nu sunt pregătit să fiu de stânga dacă asta înseamnă ajutarea unor lepre care nu sunt dispuse să muncească, deși ar putea, chiar dacă astfel mor sub ochii noștri. Așa cum nu sunt pregătit să fiu de dreapta dacă asta înseamnă credința oarbă în Dumnezeu, negarea teoriei evoluționiste sau nepăsarea față de oameni și animale care, deși fac tot posibilul ca asta să nu se întâmple, mor sub ochii noștri.

Nu omor nici muște, e împotriva unui principiu de-al meu panteisto-poponăresc care spune că orice formă de existență este egală (notă: nu despre asta ar trebui să fie vorba și în creștinism? Viața e ceva magnific, ce mai contează cine a făcut-o? Trebuie doar să ne împăcăm cu condiția noastră de egali cu insectele, în termeni ai existenței efective, și așa vom ști că nu e dreptul nostru să punem capăt unui destin). Nu omor muște, așadar, dar știu sigur că, într-un acces de furie pe care n-aș avea nici o intenție să-l controlez, aș omorî oameni care ucid sau chinuiesc animale. Un glonț curat în ceafă. De fapt, mint. Nu sunt chiar atât de sigur nici în legătură cu asta.

Bine ați venit în lumea mea plină de îndoială! E groaznic aici, dar așa trebuie să fie. Cred.

Vizualizări: 148

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: