Între 1965 și 1967, în urma unei lovituri de stat ratate, puse de puterea de la acea vreme pe seama partidului comunist, în Indonezia au fost omorâți mulți oameni (conform estimărilor, undeva între 2 și 3 milioane) pentru că ar fi fost comuniști. Socoteala celor doar încarcerați sau torturați nu se mai ține de mult. Cum stabilea guvernul dacă cineva e comunist nu e foarte clar. Dar, de exemplu, etnicii chinezi erau considerați comuniști prin născare și uciși chiar și fără interogatoriile oricum formale. Crimele au fost comise în principal de grupări paramilitare fidele puterii. Pentru că puterea nu s-a schimbat de atunci, astăzi criminalii sunt vedete naționale în Indonezia. ”Purificarea” țării este privită ca un moment istoric pozitiv, criminalii sunt invitați mereu la televizor și nu doar că nu au nici o remușcare, ci chiar le place să se laude cu asta.

”Le place să se laude”, asta a fost cheia pentru demersul regizorului Joshua Oppenheimer, care a creat un film tulburător (The Act of Killing se numește) în care vedetele sunt chiar criminalii. Ăia reali. I-a rugat pe câțiva dintre ei să recreeze scene în care omorau sau torturau comuniști. Criminalii acceptă bucuroși, iar capacitatea aproape incredibilă a lui Oppenheimer de a se abține să-i judece sau să-i critice în orice fel îi face pe băieții răi să prindă curaj și să propună viziuni artistice proprii, ceea ce dă reconstituirilor accente suprarealiste, uneori chiar candide. De exemplu, stabilesc că unul dintre ei trebuie să apară în câteva scene de tortură sau care conțin execuții îmbrăcat în femeie, pentru că ”altfel publicul se va plictisi de comuniști exterminați, oamenii vor și umor în filme”.

În reconstituiri, criminalii se joacă pe ei înșiși, dar joacă și rolul victimelor. Pentru că nu mai sunt comuniști în Indonezia, iar oamenilor de pe stradă, deși rugați de călăi, le este frică și să joace roluri de comuniști în filme. ”Se tem că noi chiar i-am putea crede comuniști”, râde unul dintre criminali.

Cam la fiecare 15 minute din filmul de 2h30′ personajul principal, Anwar Congo, descrie cu lux de amănunte și chiar exemplifică câte o metodă nouă și originală de a ucide, patentată de el la vremea respectivă sau plagiată din filmele americane cu gangsteri sau cowboy. Conform propriilor estimări, Anwar Congo a ucis cu mâna lui aproximativ 1000 de oameni în decurs de doi ani.

Astăzi, gruparea paramilitară pentru care a actviat actualul erou Anwar Congo în anii ’60 are trei milioane de membri. Liderul ei povestește râzând regizorului cum îi șantajează și îi amenință pe parlamentarii indonezieni care nu i se supun. Într-una din puținele faze ale filmului în care Oppenheimer prinde ocazia să insiste pe teroarea în care încă trăiește poporul indonezian, un lider paramilitar local este filmat “live” mergând printre tarabele unei piețe și colectând taxa de protecție de la fiecare negustor. Cu amenințări deloc voalate, unora le este întors plicul de trei sau chiar patru ori ”pentru că astăzi avem o manifestație și este nevoie de mai mult decât de obicei”. Piețarii se supun și adaugă niște bancnote la fiecare retur, până când domnii în uniforme pătate sunt mulțumiți. N-au curaj să spună ceva, dar în gros-planurile cu ochii lor umezi se citește teama de moarte.

Abia la finalul filmului regizorul vorbește cu adevărat cu eroul său negativ. Abia la final îndrăznește să-i spună (îmi imaginez că a fost nevoie de mult curaj) o părere sinceră despre măreața lui muncă. Iar reacția criminalului este incredibilă. Vedeți filmul, veți înțelege cum băieții răi se pot minți singuri că fac bine. Cam ca la Antena 3.