Pe zgura roșie de la Roland Garros, atmosfera e latină și pestriță. Spectatorii fac glumițe cu jucătorii, la cele bune se râde mult, între schimburi, arbitrii se văd nevoiți să o bage mereu pe aia cu „s'il vous plait”, iar tenisul merge înainte vesel și cu gura până la urechi, într-o tradiție (ce-i drept) specific franțuzească, cu joie de vivre și plezirism.

Pe scena de dans nebun a Parisului, Simona a apărut îmbrăcată de Adidas într-un portocaliu care bătea îngrijorător spre roz, cu volănașe derizorii în locul unde nu demult stăteau sânii ei imenși, sacrificați pe altarul sportului de performanță. Iar fustița care acoperea boxerii la fel de roz era mov. Roz cu mov, o combinație pe care, de altfel, Adidas a folosit-o cam în toate echipamentele din acest an, cel puțin la fete. O combinație ale acelorași culori purta și Șarapova. Dar nu și la Wimbleon.

La Wimbledon, eticheta concursului spune că echipamentele trebuie să fie complet albe și decente, la fel cum e și purtarea spectatorilor sau a arbitrilor (îmbrăcați cu cravate și pantaloni albi la dungă), la fel cum trebuie să fie aceea a jucătorilor. La schimb, organizatorii se asigură că numele nici măcar al unui sponsor nu va profana tradiționala arenă cu pereți matlasați cu verde închis.

Încorsetate de regulile draconice de la cel mai sobru turneu nu doar din tenis, ci din tot sportul actual, firmele de echipament sportiv rămân la un alb care nu le prea diferențiază. Dar în albul echipamentului ei, Simona Halep e ea însăși. Ea nu e roz, ca Șarapova. Ea nu vrea volănașe, ca Ana Ivanovic. Ea e o fată pe treaba ei, muncitoare și ambițioasă, respectuoasă și fără excese. Ea nu e nici Năstase, show man-ul perfect care la Roland Garros făcea deliciul publicului. De aceea și nu doar de aceea, am fost aproape sigur încă de la începutul turneului că Wimbledonul va fi turneul Simonei. Și nu doar în 2014, ci mult timp de-acum înainte, pretențioșii englezi se vor bucura văzând cum, pe iarba londoneză, se va ridica, ițindu-și căpșorul drăguț, o mangustă. Va fi mangusta lor.