În 1837 s-a născut Elisabeth Wittelsbach, a Austriei, sotia imparatului Franz Joseph I, cunoscută sub numele de Sissi.

În 1854 s-a născut la Craiova, actriţa Aristizza Romanescu.

În 1918 Regele Ferdinand I al României emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei.

Obiceiul de Piţărăi

Mersul în piţărăi sau colindeţii, este o tradiţie veche de secole, ce se păstrează cu sfinţenie în mai toate satele din Gorj.

Piţărăii, in funcţe de sat, pornesc in noaptea de 23 spre 24 decemprie, in dimineata sau chiar seara de Ajun. Originea pițărăilor este neclara, dăinuind din vremea daco-romanilor.

Pe vremurile de mult apuse, pe ulița copilariei mele din satul Găvănești, plecatul în pițărăi se facea pe 23 decembrie la miezul nopții. Plecarea de acasă se făcea cu “strigăt”, pentru a-i anunța și pe cei din case că pițăraii au plecat spre punctul de întâlnire. Copii si bătrâni, deopotrivă, mergeau pe un traseu bine stabilit, spre “capul satului de la deal”. Plecarea se făcea de la tanti Torica de la poartă. Era o doamnă în vârstă, fostul factor poștal din sat. Ii plăcea “să ne fiarbă în suc propriu”, ne făcea să așteptăm până să “dea drumul pițărailor”. Când într-un final aparea la poartă, venea cu o oală mare de vin sau țuică fiartă pentru domni, iar noi, copiii, ne uitam cu ochii mari așteptând coșul cu merinde și mai asteptam cam jumatate de ora.

Fiecare copil venea echipat cu cel puțin o plasă și apoi porneam din poartă în poartă după biscuiți, eugenii, colaci, mere sau ce mai primeam de la oamenii din sat. Niciodată nu ajungeam până în “capul satului la vale”, acolo unde se terminau pițăraii, era departe iar plasa mult prea grea. Locuiam la jumatatea satului, era suficient să ajung acasă.

Copil fiind găseam obiceiul, cumva, magic și cu un aer aparte, nu simțeam frigul de afară sau ninsoarea, pentru că nu imi amintesc mersul în pițărăi fără cel putin 3 căzături din cauza gheții de pe jos. Acum, deși încălzirea globală și-a făcut treaba și nici zăpadă nu mai este, cumva știu că nu ar mai fi la fel ca “de mult”.