Imediat după ce scrisesem, ieri, textul ”Să muriţi bine!”, în care mă declaram scârbit şi chiar uimit (nu e puţin lucru să te mai uimească ceva după 30 de ani de trăit în România) de starea infectă a sistemului medical românesc şi-a moralei celor care lucrează în acesta, a apărut ştirea cu omul de 49 de ani din Braşov mort în urma unui şoc anafilactic, după ce i-a fost administrat un algocalmin (la care era alergic) şi ulterior plimbat între trei spitale. În afara alergiei, omul era perfect sănătos. Ce e cu atât mai sinistru este faptul că moartea nu a survenit repede, ci în decursul a două zile chinuitoare, în care practic pacientul simţea cum moare, sub ochii familiei, ucis de incompetenţa şi indolenţa medicilor. Să ştii că te apropii rapid de moarte, sănătos fiind, doar pentru că trăieşti în România nu poate fi un gând foarte liniştitor. Măcar în alte cazuri ţi se oferă alternativa de a trăi dacă dai şpagă.

Cazul din Braşov seamănă foarte mult cu unul din Dolj, din anul 2001, când Florin Nica a fost refuzat de trei spitale la internare, deşi ducea un infarct pe picioare. După o zi de rugăminţi şi trimis de la Ana la Caiafa, Florin Nica murea. În urma sa rămânea, însă, ceva: filmul Moartea domnului Lăzărescu, probabil deschizătorul de drumuri pentru noul val al cinematografiei româneşti, primul care a început să ia premii la festivalurile occidentale. În vest, filmul a fost privit cu un amestec de uimire şi circumspecţie, pentru că precizarea că este făcut după un caz real nu reuşea să convingă pe nimeni. ”Cum să fie caz real?!”, se mirau oamenii din ţări normale. ”Imposibil, este o exagerare!”, concluzionau alţii. De altfel, în Statele Unite filmul a fost distribuit şi difuzionat drept ”comedie”. Nu ştim în Australia sau Noua Zeelandă, dar acolo putea la fel de bine să treacă drept science fiction. Peter Bradshaw, celebrul critic de film de la The Guardian, scria, în recenzia sa: ”Filmul este briliant prin şocanta şi nemiloasa transmitere a adevărului că pentru cei mai mulţi dintre noi, moartea nu este un moment singular, ci un proces gradual şi insidios al deteriorării.” Cumva, exact ce spuneam eu în primul paragraf. În România nu doar că mori, ci mori încet-încet, groaznic, trăind şi mai ales murind cu certitudinea că, curând, vei dispărea.

Vorbeam deunăzi cu un om care spunea că, din cauza exceselor procurorilor, toţi oamenii care lucrează în instituţii de stat sunt ”blocaţi de spaimă”, nemaifăcând nimic de teama că orice semnătură i-ar putea duce în arest. Nu e bine deloc, spunea el. Eu nu sunt de acord. Frica e bună într-o ţară în care se moare cu zile. Să ne fie frică, deci, pentru că de bunăvoie şi nepresaţi de nimic nu vom face niciodată pasul către normalitate.