Amintiri cu Motru şi carne prăjită

Am găsit un jurnal pe care îl ţineam în 1993. M-am gândit că ar fi distractiv să împărtăşesc cu voi ce mi-am notat exact acum 22 de ani, pe 18 iunie. De fapt, nu prea are sens să vedeţi cum scriam eu la 8 ani, aşa că mai bine vă povestesc. Nu de alta, dar poate şi voi aţi participat la serbări de sfârşit de an şi, cine ştie, poate aţi şi cântat la ele.

1993. Clasa a doua. Poate a treia, nu mai ştiu. Arăt fix ca Paul McCartney, dar nu lăsaţi asta să vă păcălească. Falsam şi pe ”Mulţi Ani Trăiască!”.

Mă agăţ cu ambele mâini de microfonul din faţa mea şi-mi dreg vocea stinsă. Boxele ţiuie deranjate. Cortina îmbâcsită, aurie, începe să se ridice încet. Văd prelungirea scenei în partea de jos, apoi tot mai mult: primul rând de scaune – plin, următoarele rânduri – pline şi ele, scările laterale ale casei de cultură a oraşului – arhipline. Rumoarea creşte cu un decibel pe centimetru de cortină ridicată. Nici nu mai ştiu ce eveniment era. După numărul de oameni trebuie să fi fost Superbowl sau ceva. Iar eu sunt singur în faţa lor şi ei mă privesc insistent, de parcă le-aş fi dator. Ah, da! Probabil habar n-au ce număr o să le ofer. Asta era. Trebuie să spun ceva.

Dar împietresc. Simt cum sângele îmi năvăleşte în obraji şi îmi apasă parcă pe globii oculari. Mă maturizez în 30 de secunde cât alţii în zece ani în timp ce mă întreb pentru prima oară, cu năduf, cine dracului mă pusese pe mine să mă urc pe scena aia şi, mai ales, să fac ce urma să fac. Mă uit în stânga şi-o văd, în spatele cortinei, pe profesoara de franceză încurajându-mă nerăbdătoare din mâini. Mă încrunt la ea ca să-i dau de ştire că mi-am dat seama că ea e principalul vinovat. Apoi mă uit iar în sală. Rumoarea se înteţeşte. Ştiu că trebuie să încep. 

Şi, cu voce tărăgănată, afonă, amuzicală, spartă, cam ca aia a cerşetorului care scheaună ”Mamelor din lumea întreagă” la metrou, îi dau drumul hitului. Îl transcriu exact cum l-am pronunţat.

”Jeo siuiz eon peoti garson

Deeeooo belăăă fighiiiiuuuurăăă!

Chi em bien le bonbon

Eeeeet le confitiiiiuuuurăăăă!

Si vu vule m’an done

Jeo sore biăn le manjeeee!”

Cred că aici am terminat cântecul. Am văzut, pe Youtube, că e mai lung. La Motru n-ajunsese, din fericire, decât o strofă şi jumătate. Sau atât îmi aminteam eu atunci. Tac, în fine, nu înainte să scap un oftat în microfon. Ochi mari din sală. Şi, când eram gata să încep să plâng, aplauze. Multe, mi s-au părut mie. Furtunoase chiar. Le-o fi părut rău? Asta era? Acum ar trebui să-i omor pe toţi cei care au participat la acea oroare. Ştiu prea multe, dacă şi-or mai aminti.

Tot pe YouTube am văzut că eu habar n-aveam să cânt acel cântecel. Linia melodică pe care am folosit-o îmi stăruie şi acum în cap, după 22 ani, fără să resimtă în nici un fel trecerea timpului. Ştiu exact cum am cântat, ce inflexiuni jenante am folosit, pot repeta prestaţia întocmai şi acum. Şi n-am cântat ca tanti asta din videoclip, asta e clar. De fapt, era versiunea mea a cântecului. Poate primul cover al oraşului Motru. Cred că şi prezentatorul m-a apreciat pentru asta, că a a vrut să mă întrebe ceva înainte să părăsesc scena, ca-ntr-un X Factor avant la lettre (sic!):

-         Felicitări, Andrei Manţog de la a II-a B! Spune-ne, chiar îţi plac aşa mult prăjiturile?

Cred că atunci am ridicat pentru prima dată în viaţa mea doar o sprânceană:

-         Nu.

-         Nici bomboanele?

-         Nu.

-         Dar ce-ţi place?

-         Carnea prăjită.

Vizualizări: 116

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: