Motto: „A fost adus cu o ambulanță fără manevre de resuscitare, din câte știm. În stop cardio-respirator, la Camera de Gardă. S-au inițiat manevre de resuscitare care au durat o oră și 30 de minute. Au rămas fără rezultat”, (Cristian Pandrea, medic Spitalul de Urgenţă Floreasca)

Mă uitam vineri la meci, în direct, când Ekeng s-a prăbușit la mijlocul terenului, fără să fie atins de nimeni. Era clar că e foarte grav. 99% din cazurile când s-a întâmplat asta, în sport, a fost din cauză că respectivilor le-a cedat inima. Cred că și copiii de mingi bănuiau că omul tocmai făcea un infarct, nu mai zic de doctori. Jucătorii sigur știau, pentru că erau toți într-o evidentă stare de șoc. Cu toate astea, a durat cel puțin 2 minute până când ambulanța a intrat pe teren. Și atunci ce s-a întâmplat?

Cred că prima chestie care îți trece prin minte într-o astfel de situație (din nou, nu doar ca doctor) este să-i faci respectivului masaj cardiac. Nu s-a întâmplat. Cel puțin nu în văzul camerelor (or fi fost timizi, săracii!). Doctorii de pe ambulanță au ”dat cu el pe targă”, l-au urcat tacticoși în mașină, apoi au închis ușa. Încă un minut pierdut. În momentul ăsta mi-a venit în minte o vorbă care părea de haz demult, când o spuneau hâtrii din tribunele diviziei C. Foarte sinistră, însă, în contextul dat. Când un jucător al echipei oaspete cădea, fie el accidentat pe bune, fie doar simulând, câte un șmecher striga din tribune celor cu targa sau doctorilor: ”Puneți pământ peste el!”.

”E ok”, o să spuneți, ”l-au pus în ambulanță pentru că acolo aveau defibrilator”. Ei bine, n-aveau. L-au pus doar ca să-l ducă la spital. Care era aproape, ce-i drept, Nu cred că mai aproape de 7 minute până într-o sală de resuscitare, odată plecată ambulanța, totuși. Ați calculat? Cel puțin 10 minute pierdute, din momentul în care jucătorul s-a prăbușit și până când, cel mai probabil, au început primele manevre de resuscitare. În 10 minute fără oxigen, creierul e grav afectat deja, dacă nu cumva aproape mort.

Când în presă se anunța că Ekeng e încă resuscitat LA O ORĂ și chiar mai bine după ce se prăbușise, mi se părea deja umor negru de proastă calitate. Era evident că e mort. Tocmai pentru că resuscitarea a întârziat, iar ambulanța nu era pregătită nici pentru o resuscitare ceva mai târzie, cu un aparat inventat în 1899 (!) și folosit cu succes de un secol încoace. S-a întâmplat în realitate cum se petrecea pe vremuri, doar în glumă, în Divizia C: a căzut un fotbalist din picioare, iar ei au pus pământ peste el.

Știu, știu. Mai mor oamenii de infarct. E adevărat. Dar parcă să moară la 26 de ani, când au un corp perfect antrenat, de sportiv, se întâmplă mai rar. Și mai mult în România decât în alte părți.