Căutându-ne Macondoul

Dacă citiți acest text, înseamnă că l-am scris. Dar faptul că l-am scris în sine este aproape uimitor. Nu că mi-ar fi greu să scriu propriu-zis, ci pentru că-mi va fi fost aproape imposibil să trimit rezultatul. Asta pentru că mă aflu în loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea și, odată cu ele, și orice urmă de civilizație. Deci și de internet. N-am murit (adică așa sper, Doamne ferește), ci chiar din contră, probabil trăiesc mai intens ca oricând. Locul este Macondo. De fapt, nu chiar. Să vă povestesc.

Când eram mic, prin clasa a șaptea, poate a opta, maaaxim a noua, taică-miu mi-a recomandat ”Un veac de singurătate” cu mai multă căldură decât de obicei (pentru că îmi recomanda des cărți cu tonuri aproape poruncitoare, ce să caute căldura în educația aleasă a unui pui de miner, nu?). Și mi-a povestit că, în carte, este descris un sat imaginar, Macondo îl botezase autorul, care lui i s-a părut că seamănă la perfecție cu satul lui natal, lucru greu de crezut, dacă ținem cont că autorul era sud-american și, foarte probabil, nu fusese niciodată în România, cu atât mai puțin în străfundurile Mehedințiului. Orice amănunt, orice descriere minuțioasă a acelui loc suprarealist, era privit de taică-miu cu uimire, pentru că evoca ”la virgulă” propriul lui Macondo. Nu am pus mare preț pe asigurările tatei că Macondo era identic cu satul lui, considerându-le mai degrabă exagerări provocate de opera (ce-i drept) uriașă a lui Marquez, doar că, mulți ani mai târziu, în 2014, la moartea lui Marquez, am citit un text al lui Salman Rushdie în care indianul povestea, ghiciți ce! Cum, în timp ce citea Un veac de singurătate, copil fiind, era absolut convins că satul descris de Marquez era al lui. Cam asta înseamnă universalitatea și valoarea operei: să creezi un sat absolut, al tuturor, care să fie privit ca acasă, în același timp, de un puști din sudul Indiei și de unul din sud-vestul României.

Iar eu sunt acolo, vă spuneam, iar de aici, din locul tuturor locurilor, problemele de zi cu zi din locuri mai banale par departe și nejustificate. Și nu e rău deloc. Cred că încep să-l înțeleg pe bietul Ponta, care ba e la Istanbul, ba la Miami. Este el însuși în căutarea unui Macondo al lui. Doar că Macondo nu există pentru toată lumea. Macondo este un refugiu al oamenilor visători, idealiști, corecți, frumoși și dornici să facă bine. Un om ca Ponta nu ar găsi Macondo nici cu cel mai performant GPS sau, chiar dacă ar ajunge printr-o minune la intrarea în sat, s-ar opri inexplicabil, acolo, neputând pur și simplu să mai facă vreun pas. Ceea ce pentru noi, restul, e o mare ușurare.

Vizualizări: 168

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: