O cunoştinţă mi-a cerut zilele astea adrese şi date de contact de la toate partidele politice pe care le ştiu. La ce-ţi trebuie?, zic. Să mă înscriu!, zice. În toate?, întreb. În toate, nu vezi că nu dai înainte dacă nu eşti în partid?

De fapt, cunoştinţa mea îşi caută loc de muncă. Are un loc de muncă, dar e pe făraş. Şi colega ei rămâne, că a intervenit pentru ea naşul, care e la partid. Să nu vă imaginaţi că e un loc de muncă important, e din categoria salariu minim, la privat, dar care depinde de stat.

Cunoştinţa mea nu are deloc înclinaţii politice, nu se uită la televiziunile de ştiri, are vagă idee cine sunt şefii de judeţ şi de primărie, că i-a votat, dar cam atât. S-a hotărât acum că politica e calea pentru a ieşi din foame. Nu ţara, ci doar ea şi familia ei.

Am încercat să-i explic cunoştinţei mele că nu asta e calea, dar nu-mi găseam cuvintele. Plus că mă combătea. Uite, voi aţi scris că x director şi-a angajat trei copii la stat. Voi aţi scris că x viceprimar şi-a angajat ambii copii în minerit. Voi aţi scris că soţia consilierului cutare primeşte funcţie de director în CEO. Şi mi-au venit în minte alte zeci de exemple de angajări pe linie de partid, numai din ultimele câteva luni. Şi nu mă acuzaţi de partizanat, că nu zic de USL, zic de toate partidele. Consilierul care şi-a făcut nevasta directoare e de la PDL, aripa blatistă, e adevărat.

Din păcate pentru cunoştinţa mea, nu apartenenţa la un partid le deschide oamenilor ăstora toate uşile. Dacă ar fi aşa simplu, m-aş duce eu la agenţia de şomaj şi le-aş împărţi carnete de partid celor care îşi caută loc de muncă. Oamenii ăştia fac parte din grupuri de interese transpartinice, în care ei, copiii lor, finii lor, cumetrii lor au acces la robinetele de tot felul.

Pe de altă parte, sunt de acord că nimeni nu mai intră astăzi în politică decât pentru câştiguri personale. Puţinii idealişti sunt excluşi rapid din joc.