M-am cam grăbit, ieri, să salut candidatura lui Marian Munteanu la primăria București ca pe o victorie a binelui în politică. Problema domnului Munteanu este că e ”exagerat” de anti-comunist, după cum o spun purtarea și preocupările lui post-revoluție. Într-atât de anti-comunist încât a picat în extrema cealaltă și ne-am pricopsi la capitală cu un mic legionar. Păi, s-avem pardon, dar pe lângă așa ceva până și gospodina Firea pare un rău mai mic.
Legat de posibila numire a lui Munteanu drept candidat din partea PNL, rămâne foarte interesantă ca gest politic, deși trădează un pic de disperare. Zic că e interesantă pentru că PNL-ul joacă o carte mare și cu două tăișuri: cartea nostalgiei. Gândindu-se că tinerii care nu au auzit de Marian Munteanu votează oricum anti-PSD, din principiu, peneliștii încearcă să-i atragă pe cei peste 40 de ani cu un simbol al Pieței Universității.
Nostalgia este un element puternic, poate cel mai puternic, este, în același timp, cel mai frumos și cel mai blestemat sentiment uman. Că doar de aia încă l-am vota pe Ceaușescu. Că eram tineri și frumoși, maică, chiar dacă nu prea mâncam. Abia la bătrânețe ajungi să apreciezi cu adevărat greutățile tinereții.
Dar nostalgia poate să fie și dulce, nu doar nocivă și amnezică în punctele care-i convin. De pildă, eu când mă gândesc la oamenii ăștia (părinții și bunicii noștri) care au trecut prin toate chestiile alea nasoale, încerc să uit de Duminica Orbului și de înfricoșătorii ani '90 și să merg prima dată la povestea despre un unchi al unui coleg (nu-i dau numele, că poate nu vrea omul).
Respectivul era un meseriaș foarte bun, punea gresie și faianță, făcea cam tot prin casă, mă rog. Și revoluția l-a prins în apogeul carierei de zugrav, dacă nu cumva chiar spre apusul ei, adică pe la 50 și ceva de ani.
Pentru că chiar se pricepea, s-a mutat în Germania și s-a angajat pe salariu aproape netransformabil în lei, de mare ce era. Doar că l-au încurcat un picuț angajatorii, că i-au zis c-o să-i intre banii pe card la final de lună. Și pac, i-au dat cardul, n-au stat să-i explice, poate că nici nu s-au gândit că e nevoie. Ăsta săracul ce să zică, hai, muncesc și-om mai vedea, dacă e țeapă asta e.
Iar la final de lună merge omul la bancă în Nemția. Și zice așa, în romglezonemțește, în timp ce ținea cardul în mână, la nivelul feței, ca pe Sfântul Graal:
- Bună ziua și ich entschuldige, trăi-v-ar, am înțeles că mi-au intrat banii de salariu pe chestia asta.
Aia se uită chiorâș, nemțoaică din aia ponosită, nu din filmele de noaptea de pe RTL, vă dați seama, și răspunde acru:
- Așa, și?
- Păi, aș vrea să-i scot...
- Pe toți? zice nemțoaica, făcând ochii mari.
- Da, dacă se poate.
S-a putut destul de greu, că era o sumă măricică. Dar, într-un final, după aprobări și hârtii semnate, i-a așezat nemțoaica tufla de bani pe tejghea. La care românul nostru își scuipă pe buricul arătătorului, îi numără atent, și la sfârșit îi întinde teancul și zice:
- Mulțumesc frumos, acum puneți-i la loc.
Asta este nostalgia frumoasă.