2004, în buza campaniei. Moment emoționant nevoie mare la sediul de campanie al Alianței D.A. Șmecherie de PR din cărțile de specialitate: o presupusă boală gravă a candidatului oficial, Theodor Stolojan, este anunțată sâmbăta. Așa se face, în weekend, ca să aibă lumea impresia că e urgent, că drama nu mai suportă amânare. O altă măsură excepțională: la masă e prezentă și soția lui Stolojan, foarte discretă în viața publică până atunci, ca și de atunci încoace. Era un alt semn al presupusei gravități a bolii. Iar lovitura decisivă o dă Traian Băsescu: se ridică în picioare, transfigurat de emoție. Ștergându-și lacrimile cu mâneca sacoului (răutăcioșii i-au adăugat, ulterior, niște ceapă în mânecă, cu photoshop-ul), Băsescu îl ridică obligat-forțat pe Stolojan de pe scaun și, ținându-l de toartă, îi dă înainte lacrimogen, cu glasul stins de plâns: ”Dragă Stolo, îți mulțumesc! Îți iau locul, că tu ești bolnav, sper să te faci bine!” (am încercat să rezum, citatul nu este autentic).

De ce au gândit strategii așa? Simplu: pentru că Stolojan avea 9% la acea dată în sondaje, fără șanse să ajungă la cât era necesar pentru o luptă cu Năstase.

Dar să revenim la plâns și să trecem peste alte lacrimi celebre, ale lui Băsescu, mai recente, sau ale lui Oprescu de la conferința de presă de după tragedia cu copilul omorât de câini. Să facem un arc peste timp, din 2005 până în 2014.

2014, în buza despărțirii. Moment emoționant la Guvern: cu voce gâtuită de emoții, Victor Ponta îi cere lui ”dragă Crin” să rămână alături de el. Ceva mai neconvingător decât vulpoiul Băsescu, trebuie spus. Măcar Băsescu avea de partea lui misterul. Nu știa nimeni cât de bolnav e Stolojan. Dar știe oricine că blocajul USL e la Ponta, nu la Crin. Că de Ponta, nu de Crin, depinde continuarea poveștii. E un show? Atunci e unul prost. Când ai nevoie de cineva care să plângă bine și să facă și voturi din asta, pe cârca electoratului credul, cheamă-l pe Băsescu.