Am dat un interviu pentru o publicație locală din Teleorman. Și nu c-aș vrea să mă laud, doar că Teleormanul mi se pare un fel de Gorj mai de la țară, plus că se pune în discuție calitatea presei, fie ea centrală sau locală, așa că îndrăznesc să vă redau câteva pasaje relevante.

Rep.: De ce scrii?

Andrei Manţog: Pentru că s-a gândit cineva să inventeze alfabetul, slavă Domnului. Scriem toți, nu doar eu, n-ai văzut câți scriitori se produc zilnic pe internet?

Rep.: Corect. Ce îți place cel mai mult la profesia pe care o ai?

A.M.: Nu știu ce-i aia profesie, dar dacă te referi la jurnalism, am o problemă cu asta. În sensul că nu mă mândresc deloc să lucrez în presa din România. De altfel, de un an încoace am și renunțat la presă și m-am dat pe publicitate. Deci nu-mi prea plăcea nimic la a fi jurnalist, reușeam doar să mă enervez, nu-mi amintesc foarte multe bucurii profesionale.

Rep.: Cum e presa de azi? Că asta te-a confirmat în mentalul comun…

A.M.:E o întrebare prea grea și prea generală ca să mă încumet să răspund la asta. Aș putea să fac o listă de probleme ale presei de azi, dar inevitabil s-ar ajunge la un cerc vicios și n-aș ști să spun cum se pot repara lucrurile. Plus că, așa cum fac și la scris, mi-am propus să răspund la întrebările astea fără să mă gândesc prea mult înainte, mai ales că se desfășoară în scris (nu îmi corectez niciodată textele, de fapt nici nu-mi place să le recitesc, noroc că mai au oameni care le citesc și mă atenționează în legătură cu greșelile). Dar uite, promit să mă gândesc la o descriere cât mai exhaustivă a presei de azi și să revin cu un răspuns. Sau cu un roman în câteva volume, oi vedea.

Rep.: Ai, totuși, o colaborare cu Revista Kamikaze… sub pseudonim, nu?

A.M.:În ultimul an am scris cel mult cinci texte pentru Kamikaze, cred. Nu aș putea să am vreodată o colaborare cu Kamikaze și atât. Kamikaze e ca și copilul meu, vorba Elenei Ceaușescu, eu i-am dat numele, eu am fost unul dintre cei care l-au zămislit. Dar pentru că presa de calitate și sinceră nu are aproape nici o șansă, în România, a trebuit să las copilul să se descurce singur, că e mare de-acum, și să-ncerc și eu să nu mor de foame.

Rep.: E un compromis cel pe care îl faci acum în carieră?

A.M.:Nu, din contră. Era un compromis dacă rămâneam să fac bani în presă. Nu-mi imaginez cum dracului ai putea să faci bani din presă fără compromisuri mai mari sau mai mici. De fapt, compromisuri direct proporționale cu banii pe care-i primești.

Rep.: Îți vine a crede că într-un județ cum e Teleormanul, acolo unde influența mediului politic asupra activității jurnaliștilor este semnificativă, există un ziar cu libertate editorială?

A.M.:Îmi vine, dar nu-mi vine să cred dacă-mi spui că oamenii chiar trăiesc din asta.

Rep.: Cum suportă idealistul din tine realismul fiecărui pas făcut pe acest pământ?

A.M.:Greu. Când văd copii sau bătrâni cerșind, când văd câini șchiopi sau loviți sau pisici mutilate, îmi vine să mor. Cred că asta e expresia. Și, pentru că nu pot nici să mor și nici să-i ajut pe toți, plâng. Plâng de neputință, plâng ca Liam Neeson în Lista lui Schindler, când își face procese de conștiință la final, zicând c-ar fi putut salva mai mulți. Nu putem niciodată să salvăm pe toată lumea, dar ar fi mai puțin dificil dacă am vedea că mai mulți oameni măcar încearcă s-o facă.

Rep.: Hai să trecem la lucruri funny… Cum se vede Teleormanul din afara lui?
A.M.:Suprapopulat. Acum depinde și de ce tip sunt morții ăia care tot votează. Dacă sunt fantome, bănuiesc că e ok, fantomele nu consumă multe resurse. Dar dacă de exemplu sunt zombii, atunci bănuiesc că aveți o problemă, ocupă spațiu, mănâncă, se mișcă greu la plecarea de la semafor. Stai așa… Aveți semafoare, nu?

Rep.: Există o limită până la care ți-ai apăra sărăcia și nevoile… și neamul? Adică, până unde ar merge patriotismul tău… dacă el există?!

A.M.: Nu prea cred că există. Adică, pentru a crede ceva, trebuie mai întâi să înțeleg. Eu nu înțeleg conceptul. De ce să apăr pe cineva sau să-i fac orice fel de favoare doar pentru că suntem născuți în aceeași țară? Suntem toți cetățenii planetei și globalizarea, apropo de evoluția de care vorbeam mai devreme, se ocupă destul de bine de asta. E drept, sunt niște tradiții frumoase, care trebuie protejate, dar, altfel, cred că rolul fiecărei țări este tocmai să participe la diversitatea întregii planete, cu unicitatea ei. Dar să ne certăm, să ne urâm sau să nu ne înțelegem doar pentru că suntem din țări diferite? Așa ceva nu pot să înțeleg.

Rep.: Crezi că președintele Iohannis e în stare de ceva?

A.M.: Nu știu. Dar cred că Ponta era în stare. De lucruri rele. Știi că amintisem mai devreme de doamna care îmi face curat? În dimineața de după alegeri, a apărut la mine la ușă. O chemasem cu câteva zile înainte, dar, cu toată agitația aia, uitasem complet. I-am răspuns mega mahmur, dormisem vreo două ore, și-a trebuit să fac conversație. Am întrebat-o cu cine a votat și a zis cu Iohannis. M-am mirat, e o femeie simplă, dintr-un sat de pe lângă București destul de roșu. Am întrebat-o de ce cu Iohannis. Mi-a zis: ”Pentru că e prost”. Am crezut că n-am înțeles bine. Așa că tanti Nina, văzându-mi mirarea, mi-a explicat: ”Tu n-ai văzut ce deștept e Ponta? Îți dai seama cât fura ăla?!”. M-am stricat de râs. Am realizat că Ponta a fost blestemat, săracul. Unii nu l-au votat pentru că era prea prost, alții pentru că era prea deștept.