Emoții, PSD?

Da, incredibilul s-a produs. Și s-a produs ca niciodată, cu o diferență de 10%. Și nu una în favoarea favoritului, ca să zic așa. E victoria ACL-ului? Nicidecum. E victoria lui Iohannis? În mică măsură. Adică da, e victoria lui în măsura în care a asigurat o figură suficient de decentă și de serioasă pentru ca adevărații învingători să se identifice cu ea. Cine sunt învingătorii? Noi. Eu. Tinerii de 20-30 de ani care, în sfârșit, s-au trezit. Și, sperăm noi, România întreagă.

Ce frumos a fost pe stradă azi-noapte! Peste 10.000 de oameni doar în București strigând ”Jos comunismul!”, „Daciana, dragostea mea!” sau ”Ponta și cu Nicușor, în același dormitor!” (împrumutată de la oamenii care au ieșit pe stradă la Constanța). Știți de ce mi-a plăcut? Pentru că nu am mai văzut hipsteri pe străzi. Erau și ei, dar pierduți prin mulțime. Nu am mai văzut oameni care protestează de dragul de a protesta. Nu am mai auzit prostia cu ”aceeași mizerie”. Am văzut tineri normali, greu de încadrat în una, două sau chiar trei categorii fixe, care au știut foarte bine cu cine și pentru ce au votat. Tineri în care mă regăseam. Am văzut tineri care au votat împotriva morților. Au făcut-o cu încredere și cu inima deschisă, cu speranță și cu furie. Nu pot decât să mă bucur că am avut și eu, în calitate de om care va ieși curând din categoria 20-30, un mic rol în motivarea acestor copii frumoși. O să mă ocup în continuare, pentru că vin parlamentarele. Aceea este adevărata miză. Și nu am îndoieli că vom câștiga iar. Nu ACL-ul, același rău mai mic. Ci noi, poporul, în fața dușmanului tradițional și care părea etern: a PSD-ului.

Pesediștilor din Gorj și de pretutindeni, le sugerez să facă ce știu mai bine: să se reorienteze. Timp mai au. Cel mai bine e ca Santa Klaus să-i lase la putere și să râdem în continuare de ei, până ajung un partiduleț insignifiant. Începând din ziua istorică 16 noiembrie 2014, PSD-ul e un cal mort. Eu și ăia 7% care au ieșit în plus la vot și l-au făcut pe Dragnea să capete culoarea aia lividă ne vom ocupa personal, fiecare în parte, de îngroparea acestui partid care ne-a ținut pe loc atâția ani. De îngroparea acestui cancer (cel mai plin de metastaze, nu că celelalte partide ar fi fost vreo salvare) din cauza căruia noi suntem unde suntem și Polonia sau Cehia sunt unde sunt. De ieri, fredonez pentru prima oară ”Deșteaptă-te române” cu convingerea că înseamnă ceva. Da, ne-am deșteptat. Marș!

Vizualizări: 145

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: