Este bine că și la ei e destul de rău

Într-una din săptămânile trecute am avut un acces de panică. Panica se datora faptului că am avut revelația degradării. Mi-am dat seama că fiecare zi ce trece mă determină să fac un nou compromis. Să fiu mai înțelept, ar spune unii. Să fiu mai bătrân, mai ursuz și mai puțin împăcat cu mine, i-aș corecta eu. Compromisurile pe care le facem zilnic, pe plan profesional, personal și oricare altul, se datorează, mă gândeam eu, oamenilor proști. Pardon, sunt din cauza lor, nu se datorează. Orice am întreprinde, suntem măguliți de succesul la mase. Simțim o nevoie vanitoasă și mizeră de validare din partea cretinilor. Deseori, această validare crește în importanță, mai ales atunci când ai nevoie de susținerea proștilor într-o afacere. Și mereu ai. Ascultați-mă pe mine, chit că n-am nici o lună de antrepenoriat în spate: o afacere care nu e pe placul proștilor este o afacere proată. Și, probabil, moartă din fașă.

Cu apăsarea asta pe suflet și-n minte, mi s-a năzărit (pentru prima oară într-un mod serios, mă și vedeam plecat) să emigrez. Eu scriu, la asta mă pricep și altceva la mai nimic. Or, e greu de crezut că poți trăi din scris într-o țară în care lumea nu citește. Sau citește din ce în ce mai puțin. Afară nu se întâmplă asta, mi-am zis, văzând cum un om din doi din gara Termini din Roma are un ziar sau o carte în mână. Sigur că-i mai bine în Occident. Întrebarea e dacă este atât de bine pe cât am crede. Din ce aud de la oameni care stau sau au stat pe-acolo, nu e chiar așa. Am un prieten care a lucrat în America prin programul Work&Travel. În program sunt acceptați doar studenți eminenți, buni vorbitori de engleză, fără chiuluri și cu medie școlară bună. Tipul ăsta a lucrat într-o spălătorie dintr-un oraș mic. S-a întors scârbit de americani și de cum se purtau niște cetățeni semianalfabeți din orașul respectiv cu ei de parcă niște sclavi. Adevărul e că aveau și salariu (7 dolari pe oră iar overtime-ul nu se plătea decât în contract) și job (deseori sortau chiloți plini de rahat) de sclavi. Te și întrebi la ce-or pretinde notele alea bune.

Deunăzi, o fată care-a terminat un colegiu în Anglia și se pregătește să meargă din nou pentru doi ani de master și, posibil, un job și tot restul vieții, mi-a mărturisit, sincer mirată, că nu înțelege cum au reușit englezii să construiască tot acel imperiu impresionant, pentru că ei i se pare leneși, proști și complet rupți de realitate. ”Îngălați”, ăsta este termenul pe care l-a folosit ea, suficient de plastic cât să înglobeze toate explicațiile mele. Poveștile astea mi-au făcut bine, recunosc. Poate nu suntem chiar atât de în urmă pe cât am crede.

Vizualizări: 138

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: