Nu cred nici în horoscop, nici în numerologie, dar asta nu mă împiedică să am sentimente o relaţie caldă cu oamenii celebri născuţi în aceeaşi zi cu mine. Dintre toţi, Haydn şi Gogol îmi plac în mod deosebit şi, ici-colo (pentru că nu cred, dar deh, omului îi plac coincidenţele oricum) chiar am tendinţa să găsesc asemănări între mine şi ei. Astăzi mă gândeam să vă povestesc un pic despre Haydn, în multe privinţe ”părintele” muzicii clasice şi idol pentru Beethoven şi Mozart. Haydn a lucrat şi el la mogul în prima parte a carierei. Nu la Vântu, ca mine, ci la un mogulaş un picuţ mai mare. Cel mai mare, aş zice. La Dumnezeu însuşi. În calitate de corist (cu o, cu o!) la Catedrala Sfântul Ştefan din Viena, s-a făcut remarcat nu doar prin vocea sa angelică, ci şi prin farsele (unele atât de stupide încât şi-ar fi găsit locul într-o comedie americană cu adolescenţi) pe care le făcea colegilor şi profesorilor. Acestea au culminat cu momentul când le-a tăiat părul (îl aveau prins în cozi) tuturor colegilor de pe rândul din faţă, în timpul unui cântec. Atunci a fost dat afară de la biserică şi, ca să se întreţină, a cântat serenade pe stradă. Simţul umorului nu l-a părăsit nici mai târziu, când, în apogeul carierei, a devenit cel mai respectat muzician al epocii sale. De pildă, are o simfonie care e cunoscută sub porecla de ”Gluma”, în care a lăsat mai multe finaluri false, pentru că i se părea foarte amuzant ca oamenii din sală să creadă că spectacolul s-a terminat şi să se ridice să plece, iar taman atunci orchestra să reînceapă să cânte. Sau altădată a compus o ”simfonie de adio” pentru orchestra cu care cânta la Londra, iar la un moment dat a precizat că, în partea de final a acesteia, toţi membrii orchestrei trebuia să-şi stingă lumânările, să se ridice şi să plece, cu excepţia lui şi a violonistului principal, care continuau să cânte. Gluma nu a fost gustată deloc de prinţul Esterhazy, proprietarul orchestrei şi organizatorul evenimentului, care, când a aflat de glumiţă, i-a chemat imediat acasă şi le-a interzis să-şi ţină şi restul reprezentaţiilor. Spre finalul vieţii, cum vă zisei, Haydn era uriaş. Era idolul lui Mozart, iar Beethoven chiar a încercat, fără succes, să ia lecţii personale de la Haydn. În 1809, când Napoleon a invadat Viena, Haydn a avut un regim special: Napoleon a pus patru gărzi să-i păzească permanent reşedinţa, cerând în mod ”expre” (cum ar zice băieţii de la bloc) ca marea personalitate să nu fie deranjată şi să-i fie satisfăcută orice cerere (cu excepţia, desigur, a retragerii trupelor). În ultimul an de viaţă, un Haydn bolnav, slăbit şi sictirit participa, aşezat pe un tron imens, cumva deasupra orchestrei, la un concert de adio care îi era dedicat. Organizatori şi lideri ai orchestrei au fost Beethoven şi Salieri. Haydn n-a fost impresionat. Chiar din contră. În ciuda stării foarte proaste în care era, pe la jumătatea concertului, după ce îşi dăduse de mai multe ori ochii peste cap, s-a ridicat brusc şi a plecat, spre stupefacţia celor prezenţi.