Tragedia din Bucureşti a lăsat răni adânci, cele mai multe suferinţe noi. Dar în acelaşi timp a redeschis (sau ne-a reamintit de) răni mai vechi, tristeţi cu care trăim de atâta vreme încât am ajuns, în mod nepermis, să le considerăm normale sau măcar inevitabile. Modul în care au fost date peste cap spitalele din capitală de un număr de rănişi probabil de sute de ori mai mic decât câţi ar exista în cazul unui cutremur, să zicem, ne-a amintit nu doar că nu prea avem spitale, ci că nu prea avem nici medici. Nu mai avem medici pentru că ne batem joc de ei, desigur. Ca şi de profesori. Conştient şi aproape lipsiţi de reacţie, ne distrugem şi sănătatea fizică, şi pe aceea psihică, iar ţara aceasta bolnavă şi în stare să distrugă şi cele mai optimiste spirite este moştenirea pe care o lăsăm, fără pic de ruşine, generaţiei viitoare.

Când sunt întrebaţi de ce, în ţara lor, medicii şi profesorii sunt umiliţi şi chiar obligaţi să încalce legea, prin aducerea lor sub pragul de subzistenţă, majoritatea românilor spun: ”Păi, nu sunt bani”. Greşit. Bani chiar sunt. Altceva nu e: nu e interes. Ministerul Sănătăţii şi cel al Educaţiei au fost mereu, în ţara noastră plină de durere şi humor, cenuşăresele guvernelor post-decembriste. Cei mai haioşi şi mai amărâţi miniştri, cei mai cuminţei, cei mai incapabili şi cei mai impotenţi s-au perindat pe la aceste două ministere celebre pentru faptul că nu se poate fura din ele. Şmecherii s-au dus mereu să fie miniştri sau secretari de stat prin alte părţi, mai bănoase, unde şpăgile sunt cu şase sau chiar şapte zerouri, ministere care cheltuiesc sume uriaşe şi fură chiar şi mai mult. Unde sunt banii? Acolo. Acolo unde? Aici m-aţi prins. Nici eu nu-s prea sigur. Acolo la ei în buzunar, să zicem, deşi nu e nici pe departe un răspuns complet. Mai puţin contează unde sunt, cert e că sunt, şi mai e un lucru cert: locurile unde NU sunt acei bani. Nu sunt acolo unde ar trebui să fie din belşug: în educaţie şi-n sănătate, durerile cele mai mari ale românilor, ambele cu consecinţe tot mai vizibile şi mai tragice.

Până când vor suporta românii asemenea nedreptate? Până când vor accepta surzi şi nepăsători ca oameni care se ocupă de creierele şi de trupurile copiilor noştri să fie batjocoriţi şi alungaţi? Şi pentru ce? Pentru ca şmecherii pe care îi votăm ca proştii să fure cu sacoşele? Să fure DE LA NOI. Câte seriale e nevoie să vadă un om până când consideră că e cazul să iasă în stradă şi să spună că aşa nu se mai poate? Câte like-uri şi share-uri pe Facebook trebuie să dea până când va avea curajul să facă primul lucru care ar putea schimba ceva şi cel de care chiar se tem şmecherii? O grevă fiscală, de exemplu. O solidarizare atât de necesară între românii sătui să fie prostiţi şi să vadă alţi români umiliţi, români hotărâţi, fără frică şi cu coloana vertebrală dezmorţită, români care să spună: ”până aici! Nu mai plătim nici un impozit până când profesorii şi medicii vor primi, încă de când se apucă să profeseze, măcar de cinci ori salariul mediu pe economie! Şi da, atunci când aceşti oameni în mâinile cărora ne lăsăm viitorul vor câştiga între 1500 şi 10.000 de euro pe lună, atunci puteţi să-i arestaţi pentru că iau şpăgi, o, voi, neprihăniţilor!”. Dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noştri şi pentru copiii lor. E greu, nu? Merge şi aşa, nu? Păi, nu prea merge. Mai devreme sau mai târziu, şi tu sau apropiaţii tăi veţi cădea victime ale propriei tale moleşeli. Şi atunci, dragul meu, te vei transforma dintr-un nepăsător într-un resemnat. Pentru că atunci va fi prea târziu.