Mie îmi place de olteni. În special când nu vorbesc cu ”decât” în loc de „doar” și cu „care” în loc de ”pe care”. Dar, ca orice relație apropiată, este una de ”love and hate”. Îi iubesc și îi urăsc pe olteni, dar îi ”urăsc” pentru că mă aștept la multe de la ei, pentru că vreau să-i văd mai deștepți, mai demni și, în ultimă instanță, mai fericiți. Îi urăsc pentru că nu sunt cum ar putea fi.

Când vine vorba despre fascinația mea în ceea ce-i privește pe olteni, atât în sens pozitiv cât și negativ, un singur exemplu mi se pare că acoperă tot spectrul: Adrian Mititelu. Pe de o parte, Adrian Mititelu este exponentul perfect al olteanului cel mai de rahat: sărac, mincinos, nesimțit, slinos și bătut în cap. Pe de altă parte, în ciuda tuturor acestor feste pe care i le-a jucat soarta, Adrian Mititelu exemplifică cum nu se poate mai bine și principala calitate a olteanului: este un fabulos combinator. Mititelu stăpânește arta minciunii atât de bine încât nu doar că a reușit să convingă presa de la București și restul Olteniei că Universitatea Craiova este la el în debara și acolo va rămâne orice s-ar întâmpla, ci a reușit chiar să-și facă un renume de Don Quijote. Ca și în cazul lui Don Quijote, Mititelu nu are dușmani, de fapt. Asta în contextul în care nu-l putem socoti la ”dușmani” pe el însuși. Cu toate astea, ca un oltean adevărat, Miti se pricepe extrem de bine la autovictimizare. Cine nu are dușmani, să și-i inventeze, nu? După ce a îngropat Craiova și a băgat-o în faliment, lăsând-o (actualmente) pe mâna creditorilor, Mititelu a reușit, așa cum făcea și-n vremurile lui bune, să găsească vinovați peste tot: în politică, în administrație, în presă, în cer și pe pământ. Cum reușește un țepar demonstrat, care a păcălit de atâtea ori nu doar suporterii Craiovei, ci și propriii angajați, să mintă în continuare o bună parte din publicul căruia i se adresează? Simplu: e oltean. Știe cum. Are know how-ul. De fapt, ca s-o zicem mai pe oltenește, are hau-hau-ul. Bagă-n ele. Inventează. Aburește. Denaturează. Nu m-ar mira ca multe dinre aceste verbe și expresii să fie oltenești, la origini.

Dacă nu sunteți la curent cu ultimele isprăvi de arme ale lui Mărin din Booveni, e suficient să-i urmăriți pagina de Facebook. Da, are așa ceva. Și da, el scrie pe ea. Nimeni nu ar mai putea fi, în același timp, și complet paralel cu realitatea, și complet analfabet. Acțiunile lui de ”renaștere a Universității” din ultima lună sunt salutate cu urale de retardații supremi de la GSP, fanii lui Mititelu făcându-se că nu știu că, în cazul în care Mititelu a avut vreodată ceva, atunci tot acel ceva nu mai este al lui, pentru că planul de reorganizare a societății lui a fost respins și falimentul declarat definitiv și irevocabil. Pentru Mititelu și fanii lui justiția nu contează, însă. Așa că pur și simplu a făcut altă firmă și a zis că aia e Universitatea, pentru că așa spune el. Iar imbecilii care-i sorb vorbele au zis și ei că aia e, pentru că în mințile lor înguste doar analfabetul chel poate să dețină Știința. Nu sunt mulți, ce-i drept. Dar și dacă ar fi unul singur ar fi prea mult. Dacă vrem să ne mândrim oriunde, în țară sau în lume, cu calitatea noastră de olteni, trebuie mai întâi să-l trimitem pe Adrian Mititelu acolo unde îi este locul: în pizda mă-sii. Și să nu mai audă nimeni de el, vreodată.

* nu, nu era Mîșkin al lui Dostoievski. Ăla era un dobitoc absolut cuceritor.