Se făcură aproape 300 de ani de atunci, de la acea zi de vară (a fost cald, cică), 21 iulie 1718, când otomanii și habsburgii mării se întâlniră și semnară în fine pacea, după un șir de conflicte destul de neplăcute pentru înaintașii de atunci ai PSD-ului. În urma înțelegerii de la Passarowitz (poreclit și Pojarevăț de ăștia mai iubitori de limbă proprie), Oltenia trecea în administrare habsburgică. Otomanii cred că și-au dat coate serioase când au negociat împărțirea teritoriului, mulțumind în sinea lor marelui Allah c-au scăpat de oltenii pe care nici ei nu putuseră să-i domesticească, încercările de transformare a regiunii într-o provincie otomană întinzându-se, fără succes, pe niște sute bune de ani. De asemenea, tentativa habsburgilor de a implementa niște civilizație (cu ceva autoritate și sprijin militar, ce-i drept) în zonă a întâmpinat, cum era de așteptat, o puternică rezistență din partea localnicilor, care au dus rezistența la modernizare și haiducia la cote nemaiîntâlnite în Europa. Robin Hood însuși se spune că ar fi plâns rușinat dacă i s-ar fi pomenit ceva de Iancu Jianu, la acea vreme. Habsburgilor le era dragă Oltenia, spuneau despre ea că e o zonă frumoasă și cu potențial, și chiar au alintat-o ”Kleine Walachei” (Mica Valahie, pentru că Muntenia era cea mare). Dar povestea de dragoste n-avea să dureze mult. Doar după vreo 20 de ani austriecii și-au luat tălpășița, recunoscându-se înfrânți, declarând provincia neguvernabilă și lăsând Oltenia teleleu, de capul ei. Mândră, Oltenia s-a alipit imediat la loc Țării Românești, dar doar teoretic, pentru că practic se zbătea într-o anarhie cumplită.

La trei secole distanță, anarhia continuă. De la nord spre sud, ce-i drept, pentru că haiducii sunt cu atât mai prezenți (și mai haioși, și mai exasperanți) pe măsură ce cobori dinspre Vâlcea spre Dunăre. La trei secole distanță, așadar, un semianalfabet pe nume Adrian Mititelu, un alt tip de haiduc, o combinație de piețar și interlop, rechiziționează unul dintre puținele branduri pe care această regiune a reușit să și-l creeze: Universitatea Craiova. Faptul că un imbecil bolnav de putere a ajuns patronul Craiovei nu este deloc o întâmplare. Imbecilul a urmat pașii firești: a fost mic afacerist, apoi șef de galerie, apoi badigard pe la patronul anterior și pe urmă direct patron. În timpul luminatei sale domnii dar și mai recent, când Cuza cel rău i-a pus sechestru pe puținele bunuri și i-a băgat firma în faliment, Adrian Mititelu a părut, pentru ochiul obiectiv, chintesența suporterului oltean mediu, reprezentarea cea mai bună la nivel de conducere a clubului a fanilor înșiși. Lipsa de răbdare, mania persecuției, aroganța, incapacitatea de autoapreciere corectă, greșelile hilare de business precum și dorința (manifestată insistent de cazul medical Mititelu în ultima perioadă) de a fi singurul șef la ceva, dar pe banii altora, toate astea se întâlnesc și astăzi, în mentalul colectiv al grosului suporterilor Universității renăscute. Nu mai vorbim de defuncta FC U (actualmente în faliment și cu nimic de vânzare), ci de CS Universitatea, desigur. Aceasta a revenit cu surle și trâmbițe, în justa ei calitate de club-mamă, și a dorit un come back spectaculos și profesionist, dar riscă să se piardă pe drum din simplul motiv că, de sute de ani încoace, nimic nu poate fi profesionist la Craiova.

Reveniți puțin la primul alineat, aveți acolo termenul ”anarhie”. Oltenii, cel puțin ăștia mai din sud, că pe nordici văd c-a reușit oarecum să-i strunească PSD-ul, nu suportă să aibă șefi. Și nu suportă asta dintr-un motiv destul de simplu: ei nu doar cred că ei ar trebuie șefii lumii, ci o cred dintr-un motiv care lor li se pare bine întemeiat: pentru că părerea lor sinceră, a celor mai mulți dintre olteni, este că se pricep la orice mai bine decât oricine. Dar cu mai multe detalii vom reveni în episodul viitor.