La Iași, un copil de doi ani a ajuns la spital în comă alcoolică, după ce maică-sa și mătuşă-sa i-au dat să mănânce pufuleţi înmuiaţi în palincă, să adoarmă mai repede. E un tratament pentru somn des întâlnit în zonele rurale din România. Interogaţi de echipa de filmare venită să investigheze cazul, vecinii răspund cu o căutătură haină și rece: ”și mie îmi înmuia mama mea colțul batistei în țuică și adormeam cu el în gură, așa e la noi”, zice o doamnă, scârbită de fandoselile reporterilor. AȘA E LA NOI. Ăsta mi se pare adevăratul slogan, chiar dacă nerostit, al campaniei PSD. În 2016 mai mult decât oricând, tradiţia este înainte de toate, oricum ar fi ea.
La noi se crede că bebeluşii dorm mai ușor când sunt beți. Și nici măcar nu este cea mai neobișnuită dintre tradiţii. Dacă mergeți în satul românesc, o să fiți surprinși că mulți copii chiar reuşesc să supravieţuiască străvechilor datini promovate acolo. Știu eu cazuri (sic!) în care la ţară se pune bălegar pe rănile deschise ale copiilor, că cică se vindecă mai repede. Într-un fel, aceiaşi promotori ai valorilor tradiționale ar spune, într-un proverb bine ticluit, că e bine să fie aşa, pentru că ”ce nu te omoară te face mai puternic”. Dacă eşti sugar și o comă alcoolică nu te poate dovedi, păi cu gripele şi infecţiile de mai târziu nici n-ai ce discuta.
În cinstea lui ”Așa e la noi”, PSD-ul s-a băgat în boscheți și aruncă cu rahat de gherilă în tot ce văd pe stradă care e străin, rafinat, neromânesc, neobișnuit, eventual civilizat. Dacă nu te cheamă Ion, Liviu, Victor, Olguța sau Gabriela nu doar că nu ai voie să candidezi, dar vei fi întrebat ce aia mă-tii cauți pe-aici. Genocidul prenumelor a început (se putea altfel?) de la cel mai slinos dintre PSD-iști, regele gol Ponta, căruia îi plăcea enorm să îi spună ”WERNER” lui Iohannis. Acum, Cioloș este înfierat pentru un ”Julien” implantat de dușmanii țării între prenume și numele de familie, Clotilde se traduce ”diavol” din franceză, Nicușor e al lui Soroș, iar tehnocraţii, apropo, trebuie stârpiţi ca orice dăunător. Și sigur că acest mesaj xenofob și plin de ură viscerală pentru tot ce este nou funcționează, că altfel fiți siguri că nu l-ar rosti cu atâta insistență.
Mai sunt două săptămâni până când va trebui să votăm, dar în urma votului sunt şanse mari să ne aflăm mai singuri decât ne simţim azi. Te uiți în stânga şi-n dreapta după ceva motive de optimism, dar nu găseşti nimic. Abia când te uiţi în jos, la câteva rânduri scrise mai demult de Pleșu, parcă începe să-ți vină inima la loc, pentru că Andrei (bine că e român, ptiu!) zice așa: ”Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, vinuri paradiziace, păstrăvi, cremșnituri, chiparoși și stele. Există seri și dimineți, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative, femei frumoase și deștepte, cărți, solidarități curate, taclale prietenești, coincidențe riguroase, savori melancolice, tigri albi.” Dar textul ăsta are deja doi ani. Eu scot nasul pe fereastră și întreb fără urmă de insinuare în glas: chiar mai există, monșer?