Încep cu o confesiune a unui coleg din redacția Kamikaze. Înainte să citiți textulețul lui, marcat frumos între ghilimele (nu cum face Ponta), în paragraful următor, vă spun pe scurt povestea acestui coleg. Omul făcea bani mulți la negru servind clienți la mese (cu băuturi și mâncare, nu vă gândiți la prostii) în partea de fițe a Greciei, aia dinspre ecuator. Cum oamenii lucrau fără forme legale (pentru că Grecia, deh), erau instruiți de către patroni ca, atunci când primesc vreun control, să se ”deghizeze” în clienți, luând loc la mese, lângă un client adevărat. Și așa s-a pus omul nostru, complet întâmplător, lângă un redactor de la Academia Cațavencu. Din vorbă în vorbă, i s-a făcut invitația de a ni se alătura în redacție. După nici o lună eram colegi. Asta se întâmpla acum mai bine de 6 ani. De atunci, periodic și cu o frecvență destul de considerabilă, colegul ne înjură pentru că i-am distrus viața, aducându-l să moară de foame din presă când în Grecia făcea câte 3-4000 de euro pe lună, banii lui. Tot de atunci încercăm să găsim, noi împreună cu el, metode de a supraviețui din această meserie deloc onorantă. Dar iată textul colegului:

”Acum ceva timp, am auzit pentru a doua oară povestea unui român de succes care, din angajat în presa tipărită, la un cotidian central, a ajuns să trăiască astăzi în Emiratele Arabe, pe banii unui șeic. Când am auzit prima dată povestea acestui norocos, mi-am zis: “Uite-al dracului Patriciu, s-a dat mort și până la urmă s-a descurcat! N-a făcut el mare brânză cu editorialele alea, da’ a insistat și uite că l-au remarcat ăia din Emirate. Săracul om, cât s-a chinuit să le atragă atenția ca petrolist, și degeaba, tot cu presa scrisă le-a luat ochii!”. La a doua audiție a poveștii, bănuiala mi s-a infirmat – e vorba de un alt jurnalist, unul mai puțin competent decât Dinu Patriciu, motiv pentru care nici n-am să-i dau numele. Pe șeic l-a cunoscut însă tot datorită meseriei de jurnalist. În sensul că juca toată ziua, la serviciu, nu știu ce joc de rețea, același joc pe care-l juca și șeicul în timpul serviciului său – iar de aici a rezultat împrietenirea dintre cei doi și ulterior povestea de succes pe care, cum v-am spus, tocmai am auzit-o pentru a doua oară. Așadar, poți reuși și din presa tipărită, cu condiția să nu pierzi vremea la serviciu cu jocuri fără deschidere internațională. Eu, dacă joc la redacție doar table, n-am reușit să mă împrietenesc până acum decât cu șeicul Andrei Manțog, care, la ultima tentativă de a mă pune bine cu el, mai avea în buzunar doar 7 lei. E drept, avea să mi-i dea pe toți și încă niște zeci, urmare a liniilor pierdute, dar asta nu mă încălzea cu nimic.”

Confirm, pe această cale, că nu i-am dat nici până acum colegului datoria de la table. Pe de altă parte, nici table nu mai jucăm la redacție, după ce același coleg, într-un exces de furie cauzat de câteva duble consecutive ale unui adversar, le-a aruncat pe geam, de la etajul 10, cu tot cu cutie. Acum ne-am reprofilat, în sfârșit, în jocuri pe internet, doar că nici un șeic, momentan. Cel mai aproape de a-l apuca pe Dumnezeu de picior a fost atunci când o șeică din județul Brăila cu față de pakistaneză ne-a oferit 3 milioane. Problema era că nu erau de euro, ci de lei vechi, nu ni-i dădea, ci ni-i cerea, și nu munceam noi, ci ea.

Cum nici jocurile n-au dat rezultate, ne-am uitat și noi pe la televizor și-am ajuns la concluzia că singura ieșire „onorabilă” din acest impas, în calitate de jurnaliști, este să încasăm niște șpăgi de la niște bandiți. Cum nu am mai făcut asta până acum, nu știm nici cine dă, nici cui să cerem, nici pentru ce. Nu disperăm, însă! Suntem încrezători că, la fel ca Rareș Bogdan, Mircea Badea, Radu Banciu și alți corifei ai televizorului, o să ne atingem, într-un final, propriile nivele de incompetență, ajungând să primim foarte mulți bani fiind proști la televizor.

Răspuns: habar n-avem!