Mă bucur că a câştigat Iohannis alegerile, anul trecut. Atunci m-am bucurat chiar foarte tare, atât de tare că m-a durut capul toată ziua, luni. Uneori, îmi place şi stilul lui mai discret, mai sobru, chiar aş prefera un preşedinte pe care să nu-l simt implicat politic şi care să nu latre zilnic despre vrute şi nevrute, cum făcea Băsescu. De altfel, băsiştii înrăiţi care îl critică vehement pe noul preşedinte îmi provoacă, în genere, scârbă. Băsescu a fost un om politic important, care foarte probabil va fi consemnat de istorie drept un pas pozitiv, înspre însănătoşirea ţării. Dar de aici până la a-l regreta şi a considera că altul ca el nu va mai fi e cale lungă. Băsescu, cu tot sistemul lui care acum i se prăbuşeşte în jur, a fost nimic altceva decât un alt rău mai mic. La fel ca Iohannis, de altfel. Nici la Iohannis nu este deloc cazul să ne oprim cu laudele şi admiraţia mută (hehe, am zis ”mută”!). Şi, că tot veni vorba...

Marea mea problemă cu Iohannis este că am bănuit din prima clipă când l-am cunoscut mai bine, din campania electorală, adică, că muţenia şi sobrietatea lui nu vin dintr-un mod nemţesc şi serios de a privi viaţa şi politica, ci dintr-o puţinătate a ideilor proprii valabile şi corecte. Deşi am convenit că este un preşedinte mai bun ca Băsescu în multe privinţe, să-i dăm chiorului ce-i al Cezarului: când vorbea Băsescu, nu aveai nici o îndoială asupra faptului că acelea sunt gândurile lui, poate un pic îmbrăcate mai digerabil şi mai cu ştaif de către consilieri, dar intervenţia acestora mai mult ca sigur se producea doar la nivel de formă, nu de fond. La Iohannis, din contră. Am impresia că el nu face altceva decât să dea un accent ardelenesc părerilor consilierilor lui. Nici un moment nu-mi pare sincer, natural, el însuşi. Nu ştiu de ce, poate sunt paranoic şi prea inoculat cu stilul mioritic şi miticesc de a face politică, dar nu a reușit să mă convingă că oricare dintre luările acelea de poziţie (pe Facebook sau în conferinţe de presă), majoritatea de altfel corecte şi de bun-simţ, sunt VORBELE şi CREDINȚELE lui.

Cine eşti, Klause? În ce crezi? Ce vrei de la viaţă? Cum vrei să te ţină minte istoria? De ce încă pari rătăcit pe la Bucureşti şi sincer surprins că ai ajuns preşedintele României? Cât vrei să se mai spună că mandatul tău este doar efectul unui vot anti-Ponta? De ce şi tu şi doamnă-ta păreţi nişte turişti care merg la întâlniri oficiale de afară doar ca să se tragă-n poze cu politicieni adevăraţi? Faci ceva, vreodată, în care să pui suflet cu adevărat? Ce? Ai un set de principii solide, pe care ţi le impui ţie şi vrei să le imprimi şi României? Care sunt? Vrei să candidezi şi în 2019? De ce naiba?! Pare că nici acum nu eşti foarte bucuros să fi câştigat.