Valentino Achak Deng este un sudanez care, după un război sângeros în care şi-a pierdut, copil fiind, toată familia şi prietenii, a ajuns într-o tabără de refugiaţi din Etiopia. A petrecut 10 ani acolo, într-o mizerie cumplită şi fără absolut nici un beneficiu al civilizaţiei. Ceea ce urmează este un pasaj din povestea lui în care povesteşte cum a luat contact pentru prima oară cu lumea civilizată când a fost luat de un cuplu, Mike şi Grace, să-şi petreacă weekendul împreună cu ei, într-un oraş civilizat.

”Filmul pe care l-am văzut în acea seară, îmi amintesc perfect, a fost Men in Black. Ştiam într-o oarecare măsură ce se întâmplă în film, dar nu puteam să înţeleg care părţi erau reale şi normale şi care nu. Era prima oară când intram într-un cinematograf, eram foarte confuz, aşa că am decis să mă comport aşa cum vedeam că se comportă cei din jurul meu. Când ei râdeau, râdeam şi eu. Când păreau speriaţi, mă speriam şi eu.

După film, Mike şi Grace mi-au cumpărat o îngheţată şi m-au întrebat ce părere am despre film. Nu aveam cum să recunosc că nu am înţeles absolut nimic din el, aşa că l-am acoperit cu laude şi, în general, am fost de acord cu toate opiniile lor, ei fiind mari fani Tommy Lee Jones.

Ne-am plimbat pe străzile Nairobiului în acea noapte, pe drumul înapoi spre apartamentul lor, şi m-am gândit la viaţa pe care o duceau acei oameni. Să mănânci îngheţată! Chiar am putut să alegem între două tonete separate! Îmi amintesc cât de conştient eram în acea noapte de tot ce se întâmplă în jurul meu, ştiind că a doua zi urma să mă întorc în tabără. Deşi am încercat să maschez asta, mi-am încetinit pasul în timpul plimbării, pentru că voiam ca acea seară să dureze cât mai mult.

Când am ajuns la apartament, Mike şi Grace mi-au urat noapte bună şi m-au încurajat să folosesc frigiderul şi televizorul, dacă am chef să mănânc sau să-mi omor timpul. Nu am mâncat nimic, dar am profitat de a doua lor ofertă. Am butonat telecomanda până mi-a amorţit încheietura mâinii drepte. Îmi amintesc că se luminase de ziuă deja, când am adormit.”

Habar nu am de ce m-am străduit să vă traduc şi să vă împărtăşesc pasajul de mai sus. Poate pentru că mi se pare că ne plângem prea mult, câteodată. Şi că suntem recunoscători prea puţin pentru micile lucruri care pe cei mai mulţi oameni i-ar face pur şi simplu fericiţi.