Un prieten are o poveste preferată de beție. De fapt, sunt chiar doi prieteni care au povestea asta, pentru că li s-a întâmplat amândurora. O zic destul de des, dar nu plictisesc niciodată pe nimeni. Cu fiecare nouă auzire, povestea pare mai bună. Și mai de groază. Povestea e așa:

Era în 1997 și era cald. Cei doi prieteni se aflau în tren, în drum spre Târgoviște, unde mergeau ca s-o viziteze pe gagica unuia dintre ei. Mai făcuseră drumul ăla de zeci de ori. De data asta, însă, în vagon era o atmosferă ciudată. În primul rând că erau singurii pasageri. În al doilea, soarele bătea într-un fel straniu, razele erau aproape palpabile, în timp ce treceau prin praful care plutea în vagon, și, când se opreau pe suportul pentru bagaje, formau o umbră în formă de S. Cei doi nu știau  ce anume forma acea umbră și nici nu le prea păsa; o mahmureală acută îi făcea să stea tolăniți pe banchete și să blesteme cu mormăieli joase căldura și lipsa apei. În sfârșit, trenul ajunge la Târgoviște. Oamenii coboară, dar nu apucă să facă primul pas pe peron că își și dau seama că ceva e foarte în neregulă: gara părea că fusese pusă sub stăpânire de soldați naziști. Și nu erau câțiva, ci o armată întreagă. Nici un om în civil nu era pe tot peronul gării, de fapt, nu era nici unul cât vedeai cu ochii. În gară erau în schimb un tanc, două mașini de armată și multe trupe, toate cu însemnele SS-ului și-ale Wehrmarcht-ului. Cei doi prieteni împietriseră. Unul își făcea deja testamentul în cap. Celălalt blestema soarta că, dintre toate perioadele frumoase în care îl putea întoarce în timp, i-a ales tocmai începutul anilor '40 și o gară aflată sub ocupație. Dau să se întoarcă în tren, dar acesta șuiera deja la o distanță considerabilă. Se uită unul la celălalt fără să-și spună nimic, împietriți de frică. Din dreapta, văd doi ofițeri naziști pășind solemn înspre ei. Îi trec toate apele și nodurile din gât refuză să se dea duse. Când naziștii ajung în dreptul lor, însă, observă că nu veneau la ei, ci pur și simplu se plimbau pe peron. Mai mult, în timp ce treceau pe lângă ei, unul dintre naziști a vorbit clar, în cea mai neaoșă română: „Ai văzut, bă, că s-au făcut castraveții?”. Șocul nu a trecut din prima. Inițial s-au întrebat de ce dracului vorbesc naziștii în română și de ce-i interesează așa tare recolta de castraveți. S-au prins abia mult mai târziu: pe peron se filma o scenă din Trenul vieții, filmul lui Radu Mihăileanu, iar cei în uniforme erau figuranți.

Ei, bine, așa mi se întâmplă și mie când cobor din tren în Târgu Jiu sau orice alt oraș din Oltenia. Numai că eu nu văd naziști, ci comuniști. Și, din păcate, par mult mai reali ai mei. Deși tot sper că va veni cineva, la un moment dat, să-mi spună să nu-mi fac griji. În toți anii ăștia n-au făcut decât să filmeze un film.