Când mă cred mai tare decât sunt, îmi place să mă consider un fel de Alexandru Lele. Pentru că fostul procuror Lele e nebun. În ceea ce priveşte lupta anti-corupţie, el a făcut primul pas adevărat. Nu trecuseră decât (sic!) 12 ani de a Revoluţie. În martie 2002, într-o perioadă în care mafia lui Adrian Năstase pusese piciorul pe grumazul ţării, pe-al presei şi pe-al justiţiei, orădeanul Lele a avut tupeul bolnav, curajul nebunesc, de a pune sub acuzare unul dintre fiii capilor PSD-ului de atunci. Uimită ea însăşi de impertinenţa procuroraşului de provincie, caracatiţa s-a activat. Un procuror de la Bucureşti, Cristian Panait, a fost obligat de şefii săi, ei înşişi aflaţi sub ordinele directe ale lui Adrian Năstase, să instrumenteze o mascaradă de dosar în care să-l acuze pe Lele că e şpăgar şi corupt. Inutil să mai precizez că Adrian Tărău, fiul baştanului donator de bani la partid, a fost rapid dezvinovăţit de orice culpă. Însă lucrurile nu au decurs cum şi-a imaginat caracatiţa: într-un acces la fel de inconştient de demnitate, Cristian Panait a refuzat să înceapă urmărirea penală în cazul unui confrate pe care-l considera nevinovat. Câteva zile mai târziu, după numeroase ameninţări, urmăriri, încercări de şantaj şi presiuni, Panait este găsit mort pe caldarâm. Oficial, s-a aruncat de pe balconul casei în care locuia.

Lele a trăit, dar şi-a schimbat meseria. Procurorul căruia i-a fost atribuit cazul său după moartea lui Panait a lucrat cu sârg la dosar, dar, după şase ani de cercetări, Lele a primit, finalmente, un NUP. Acum, Lele a dat un interviu în Kamikaze. Ce spune nebunul e de natură să ne îngrijoreze, ba chiar să ne sperie: anume, că DNA vs. marii corupţi nu este o bătălie între binele reprezentat prin dreptate şi răul reprezentat prin hoţie, ci, mai degrabă, o încleştare de interese. Iată cuvintele exacte ale fostului procuror, actualmente avocat: ”Ar fi bine să existe o confruntare clară între procurorii care vor dreptate şi mafia politică, dar tare mă tem – am suficiente semnale şi dovezi – că nu este aşa şi că echipele sunt mai eterogene. Mafia are capete de pod şi în DNA.”

De altfel, pe tot parcursul interviului, Lele sugerează că procurorii DNA fac dosare la îndemnul subînţeles al serviciilor secrete, care îi alimentează pe procurori doar cu anumite informaţii, doar despre anumite persoane. Asta nu înseamnă, spune Lele, că cei prinşi nu merită să fie acolo. Dar înseamnă că anumiţi mafioţi, cei cu grade pe umăr, nu vor fi prinşi niciodată. Şi mai înseamnă, spune tot el, că procurorii sunt predispuşi la abuzuri, aşa cum sunt şi judecătorii. Iată încă un răspuns interesant al lui Lele, apropo de acest fenomen: ”Doar o măsură se impune cu adevărat în aceste vremuri tulburi: aceea de a proteja judecătorii de presiunile pe care DNA le exercită asupra lor, direct sau indirect. S-a ajuns în situaţia ca, orice soluţie ar da, aceştia să fie criticaţi şi priviţi de procuror cu suspiciune. Şi atunci, pentru a-şi dovedi obiectivitatea şi distanţarea de orice bănuieli, dar şi pentru a se proteja, judecătorii arestează şi condamnă de multe ori aiurea.”

E clar, Lele ăsta e nebun. Păi, dacă ne ia şi DNA-ul, cu ce mai rămânem? Cu orele de religie?