Am văzut-o prima oară pe Nicoleta Lefter jucând la ”Un teatru” (un teatru independent minuscul din Bucureşti), în ”Un tramvai numit dorinţă” A fost magic. Vivien Leigh nu merita nici să-i care hainele, iar Marlon Brando nici s-o pupe pe obraz. Și ceilalți trei actori au fost fabuloşi, de altfel. Și ţin minte că atunci am fost foarte scandalizat că în jurul micuţei scene rotative de la ”Un teatru” puteau fi înghesuiţi cel mult vreo 40 de spectatori, practic într-o sufragerie mai mărişoară de bloc. Am înmulţit repede cu preţul foarte mic biletului, apoi m-am gândit câţi oameni şi câte lucruri trebuie plătite din suma aia minusculă. Ce prost m-am simţit! Fuseseră două ore care mă făcuseră atât de fericit, iar oamenii care au muncit ca să se întâmple asta erau plătiţi atât de prost... Chiar, cu cât, oare?

Mă văd ieri la o cafea cu Nicoleta, care îmi mărturiseşte franc: ”100 de lei pe reprezentaţie.” Dacă aveţi vreodată ocazia să vedeţi spectacolul (se joacă şi în 2016), sper că veţi fi de acord cu mine că, într-o lume normală, ar merita fiecare măcar vr’o mie cinci sute.

Mi-am pus în cap să mă văd musai cu Nicoleta după ce am văzut-o și-ntr-un al doilea spectacol, ”Aleargă”, un ”one woman show” extraordinar pe care l-a pus în scenă alături de o prietenă, după ce a citit o carte care i-a plăcut foarte mult, a unei autoare din zilele noastre, Ana Maria Sandu.

După doar două bis-uri la finalul piesei, Nicoleta Lefter a ieșit de-a binelea de pe scena improvizată de la Green Hours și în urma ei au rămas, aruncate pe jos, lângă stativul microfonului, două felii de șuncă. Am fixat temător câteva zeci de secunde acele felii, convins că, dintr-o secundă în alta, șunca va prinde viață și se va întrupa într-un porc în miniatură, care va guița extaziat și o va lua la fugă printre picioarele spectatorilor, apoi va da buzna pe treptele înguste și va ieși ca boul direct pe Calea Victoriei, unde va fi călcat de un taxi galben și va muri pentru a doua oară, tot senviș, ca majoritatea confraților, dar un senviș original, cu cauciuc și asfalt în loc de felii de pâine. Atât de în viață te fac să te simți spectacolele Nicoletei, cu atât mai mult un ”one woman show” ca ”Aleargă”. Dar porcul n-a înviat, ci a rămas mort și a fost adunat cu mătura de o domnișoară de la bar. De unde am dedus că trebuie să fii mare porc (și-ncă de ăla de calitate inferioară, mezel de porc, gen) ca să n-o iubești pe Nicoleta Lefter.

Cu atât mai mult cu cât nu se plânge că se trăiește prost din actorie, nu are fițe, iubește ceea ce face și pare foarte fericită. Mereu, când o văd pe Nicoleta în viața reală și mai ales pe scenă, mă gândesc la același lucru: cât de bine ar fi ca toți oamenii din țara asta să facă ce le place și ce se pricep! Am  fi atât de fericiți încât cred că am fi în pericolul să devenim cu toții poeți, în timpul liber. Dar cum ca Nicoleta nu suntem deloc mulți, ne mulțumim s-o mai vedem, din când în când, pe ea, și să ne spunem: ”Hei, și eu ar trebui să fac asta mai des”.