Vizita istorică a Papei Francisc în Statele Unite a oferit ocazia oamenilor mișto să-și vadă la treabă doi dintre reprezentanți. Președintele Obama și noul Papă sunt ceea ce eu aș numi doi oameni mișto. Atât de mișto încât au reușit să convingă lumea că domeniile lor de activitate chiar nu contează, când vine vorba să fii un om bun. Cu atât mai mult cu cât, să fim serioși, politicienii și oamenii bisericii au imagini extrem de proaste, în genere, poate printre cele mai proaste. Ei bine, în ciuda handicapului de percepție cu care au plecat la drum, Obama și Francisc au reușit să-și facă auzite vocile clar și uman, vorbind cu fiecare ocazie despre importanța compasiunii, a păcii, a libertății și a egalității de șanse. Este aproape incredibil cum discursurile unui om care a legalizat căsătoriile gay în America (o țară profund conservatoare, chiar habotnică) și al unuia care este liderul creștinătății (deci cumva automat anti-gay) pot fi atât de similare, și cum cei doi pot să se înțeleagă atât de bine.

Papa a impresionat prin modestie, făcându-ne pe toți să ne gândim la popii noștri, atunci când a sosit într-un Fiat minuscul la întâlnirea cu președintele Americii. Poza în care un valet echipat cu cele mai la modă outfit-uri deschide ușița Fiatului pentru ca Papa să coboare pe covorul roșu, pe care îl așteptau președintele și prima doamnă, va intra în istorie. De partea cealaltă, popii noștri vor tot mai mulți bani pentru Mall-ul Mântuirii Neamului. În paralel, scârbavnicii bigoți din Parlament pregătesc una și mai gogonată: o cruce de 25 de metri care să troneze fix în centrul Bucureștiului, la kilometrul 0, în Piața Universității. Cât de departe este această infectă epatare de cuvintele înțelepte și umane ale noului papă. ”În calitate de fiu al unei familii de emigranți, e o bucurie pentru mine să mă aflu într-o țară care a fost construită de astfel de familii”, și-a început Francisc discursul. Deci nu despre înalta lui distincție, nu despre o chestiune mare și importantă a lumii, nici măcar despre Dumnezeu, ci despre originile sale modeste, despre familia sa fugită din propria țară în căutarea unei vieți mai bune.

Când o să învățăm că să fii un om bun nu depinde nici de orientarea politică, nici de cea economică, nici măcar de aceea religioasă? Când o să descoperim că nu doar marile minți gândesc la fel, ci și marile suflete simt la fel? Acești doi oameni ne-au amintit, cât timp atenția lumii a fost concentrată asupra lor, că mulți dintre noi ne îndreptăm într-o direcție greșită. Că ura, intoleranța, radicalismul și frica de cei pe care nu-i percepem ca fiind asemenea nouă sunt sentimente incompatibile cu progresul și chiar cu existența omenirii, ca întreg. Să-i ascultăm. Nu, nu sunt comuniști, asta spun doar idioții. Sunt oameni care, peste secole, vor fi recunoscuți pentru rolul lor în schimbarea altor oameni și, implicit, a omenirii.