Lucrul cel mai trist nu este întârzierea procesului îndreptat împotriva criminalului Iliescu, de fapt. Lucrul trist este întârzierea românilor de a sesiza, de a afla sau măcar de a se interesa de adevăr; şi de dreptate. Noaptea minţii continuă, pentru că (aşa cum v-am mai dezvăluit aici) suntem foarte proşti.

Deşi juridic o fi just, consider că semantic este incorect să spui că Ion Iliescu se face vinovat de ”crime împotriva umanităţii”, cum formulează Parchetul. Când spun „umanitate” îmi vine în cap o normalitate, o majoritate socială decentă, o comunitate care trebuie protejată. Or, în România proaspăt ieşită din comunism, umanitatea era ceva extrem de rar întâlnit, şi, când avea tupeul să răsară, era călcată pe gât nu doar de Ion Iliescu, ci DE ROMÂNI ÎNŞIŞI. De majoritatea lor. Societatea românească nu forma o UMANITATE, ci un imens instrument de represiune a firavelor tentative de umanitate.

Nu doar minerii au reprimat violent protestele tinerilor din Piaţa Universităţii, în '90. Au făcut-o şi oamenii muncii din Bucureşti (”IMEGHEBE / FACE ORDINE!”, scandau şchiop de măsură muncitorii de la uzină în timp ce-i corectau fizic pe oamenii de pe stradă doar pentru că erau bărboşi, ochelarişti sau tineri), au făcut-o şi poliţiştii, şi militarii, şi procurorii, şi presa, şi tipografiile, a făcut-o toată lumea. E absurd să credem că Iliescu îi putea controla pe toţi. Refuz să le acord tuturor acestor români circumstanţa atenuantă care constă în punerea violenţelor pe seama manipulării televiziunii, a FSN-ului sau a mâinii ferme cu care conducea Ilici. Nu. Acei români (ca şi în comunism, când majoritatea nu erau nicicum constrânşi să facă rău semenilor, prin turnătorii şi alte colaborări cu sistemul) au făcut ce au făcut pentru că aşa au considerat ei că e bine.

Aşadar, în '90 România întreagă era o non-umanitate, iar Ion Iliescu se face vinovat, de fapt, de crime în favoarea non-umanităţii. Dovada cea mai bună este că nu a făcut-o de capul lui sau ilegal, ci complet democratic, printr-un vot masiv al cetăţenilor acestei ţări, care l-a girat şi apoi l-a ascultat. Iliescu era voinţa românului, iar el nu a dezamăgit nici un moment alegătorii săi fideli.

Cum îţi poţi câştiga umanitatea? Citind. Fiind curios. Fiind demn. Fiind onest. Fiind corect. De fapt, şi astea tot citind se petrec. Doar că nu citind orice, din păcate. Într-o ţară în care foarte mulţi non-oameni scriu, simplul citit nu ne mai poate scoate din marasm. O selecţie grijulie a surselor este primul lucru care trebuie făcut, dar pentru oamenii simpli asta este foarte greu, recunosc, probabil imposibil. Şi atunci? Atunci ajungem la unica soluţie a cenzurii, care ar sfida însuşi scopul. Şi astfel ne întoarcem iar la problema de bază, aflată la originea acestui cerc vicios din care nu ne trezim ieşiţi: românul e prost şi rău. N-ai ce să-i faci. Nici revoluţia nu l-a ajutat, săracul. Cehii, polonezii, chiar şi ungurii au demonstrat că nu meritau dictatura comunistă, cu toate aberaţiile ei, culminând cu lipsa de libertate. Noi n-am reuşit, ba chiar regretăm acele timpuri. Pentru că libertatea nu a fost niciodată o valoare a non-oamenilor, nici a proştilor. Somn uşor în continuare, române!