M-a căutat o fată din Anglia să-i dau un interviu. O româncă pe care răutatea și lipsa de empatie a românilor au alungat-o din țară, cum sunt pe cale s-o facă și cu mine. Acum, s-a apucat de muncă pe cont propriu în Anglia, iar cu mine intenționa să facă primul ei interviu. Vă dați seama, i l-am acordat bucuros, ba chiar mândru. Dincolo de câteva sentințe pe care le-am dat, în virtutea unei autorități morale pe care nu știu dacă o am, dar la acea oră din dimineață mi se părea că da, aș vrea să reiau aici cele mai importante lucruri dintr-un interviu care poate fi privit și ca editorial:

Ai pus pe facebook o parte dintre poveştile refugiaților întâlniți în Grecia. A fost vreun caz care te-a impresionat cel mai mult?

Toate cazurile despre care am scris m-au impresionat. Din moment ce, cum spuneam, muncesc gratis pentru mine însumi, îmi permit luxul de a scrie doar despre lucruri care mă impresionează. Nu sunt presat de nimic și asta e bine, cred că se simte și în textele mele. Fac un fel de presă de voluntariat, dacă vrei, iar asta îmi place. Glumind un pic, pot spune că sărăcia îmi oferă libertate, așa că na, mă bucur de ea.

Nu pari genul de jurnalist care face compromisuri. Plecarea în Grecia a fost mai mult o decizie personală sau un impuls jurnalistic?

Nu cred că am impulsuri jurnalistice. Cumva, cred, un impuls ”jurnalistic” ar presupune o oarecare doză de mercantilism sau măcar un interes pentru rezultatul jurnalistic mai presus de orice. Eu n-am așa ceva. Eu am doar impulsuri umane. Jurnalismul (dacă numim scrisul ”jurnalism”) e pentru mine un mijloc, nu un scop. Scopul e să ajut oamenii care au nevoie de asta, să spun adevărul, d-astea. Pe scurt, scopul meu e să fac o lume un picuț mai bună fiind eu însumi așa cum aștept de la ceilalți să fie, pe cât posibil. Și, ca să-mi ating scopul, mă folosesc de talentele mele. De talentul meu, de fapt, că am doar unul, cred. La scris mă refer. Mă mai pricep și la fotbal, dar n-am descoperit încă o cale să pun fotbalul în slujba scopului meu până acum. Deși am jucat un pic de fotbal cu un puști pakistanez în fața portului din Lesvos, deci uite, m-a ajutat și al doilea talent un pic.

Eu mi-am pierdut speranţa că România mai are o şansă după ce am văzut cât de uşor s-a stins valul de empatie după Colectiv. Îţi mai păstrezi totuşi vreo speranţă că se poate schimba în bine societatea românească?

Și eu sunt pesimist în general, dar parcă la tine sună prea sumbru, totuși. Cred că apartenența la UE și NATO ne fac să ne schimbăm mereu în bine, la nivel de mentalitate. E adevărat și faptul că lipsa de interes pentru sistemul de educație ne-a adus într-un punct destul de critic. Nu cred că sunt vreun moș dintr-ăia morocănoși când spun că nu e de mirare că tinerii noștri adulți se uită la Măruță, Capatos și consumă tot felul de mizerii, din moment ce sunt produsele directe ale acestui sistem. Nu putem să plătim profesorii cu mai puțin de 200 de euro pe lună și să ne așteptăm ca școala să dea tineri bine mobilați, care hai, nu zic să asculte Bach și să citească Nietzsche, dar măcar să fie capabili să distingă binele de rău, urâtul de frumos, ce trebuie făcut de ce nu trebuie. Chiar mi se pare că România arată mai bine decât am fi putut spera, având în vedere dezastrul care se petrece de ani de zile în sistemul de învățământ.

Totuşi, vina pentru situaţie e precum o pisică moartă, aruncată periodic dintr-o curte în alta, fără ca cineva să şi-o asume…

Păi, normal că e complicat și că e un cerc vicios. În fond, toți spunem că profesorii și doctorii ar trebui plătiți mult mai bine. Doar că, dacă era atât de simplu să schimbăm lucrurile, o făceam până acum. Nu e și nu e din mai multe motive. Cum bine spuneau unii oameni care au ieșit în stradă după incendiul din Colectiv, schimbarea trebuie să vină de la fiecare dintre noi. Cum spuneam și eu mai sus. Să fim oameni decenți și implicați, să nu încurajăm corupția și nepotismele, să votăm când ni se cere, să ne informăm corect și așa mai departe. Abia când majoritatea românilor va înțelege lucrurile astea și se va purta pe cale de consecință putem spera la vindecare sau, pe termen scurt, măcar la o ameliorare.