Pe Nisrin am cunoscut-o joia trecută, seara, pe o margine de bordură pe care o împărţea cu restul familiei. Familie formată din şapte persoane: părinţii şi cinci fetiţe, dintre care Nisrin, pe la 5-6 ani, era cea mai mare. Deh, s-a chinuit omul să-i iasă băiat şi degeaba, probabil. Nisrin a plecat acum o lună din Mosul, un oraş din nordul Irakului aflat sub control ISIS din 2014. Nu i-a fost uşor să ajungă în Grecia. Au mers toţi şapte sute de kilometri pe jos, într-o călătorie care a durat o lună, încheiată cu cea mai periculoasă parte: traversarea mării dinspre Turcia către Grecia, într-o plută supraaglomerată. Această traversare i-a costat 5000 de euro. Pentru acelaşi drum, eu am dat 25 de euro, ca să merg cu un feribot de lux, cu cafenea şi internet înăuntru.

Nisrin e o scumpete de fată şi, ca mai toţi copiii refugiaţilor pe care i-am întâlnit, are o bunătate care o face sociabilă şi altruistă. În timp ce vorbeam cu părinţii ei, a venit să se laude cu medalionul ei, care, când se deschidea, lăsa să se vadă două poze cu păpuşa Barbie. După conversaţia cu părinţii am intrat într-un minimarket din apropiere să iau nişte dulciuri copiilor. Nisrin s-a bucurat, apoi a desfăcut un Twix din pungă şi mi-a dat mie un baton (din proprie iniţiativă, nu-i ziseseră maică-sa sau taică-su nimic). Am rupt puţin din el şi i-am mulţumit, dar a insistat să-l iau pe tot. Abia apoi a împărţit cu surorile ei celelalte dulciuri.

Ameţit de emoţie, am uitat pe trotuar, lângă ei, rucsacul cu laptopul, actele şi cheile de acasă şi de la maşină. Apoi am mers la alţi refugiaţi, dinspre port, şi am realizat că nu mai am rucsacul în spate abia după vreo două ore. M-am întors în locul unde o cunoscusem pe Nisrin, dar plecaseră, iar rucsacul nicăieri. Resemnat, m-am îndreptat către satul unde sunt găzduit gândindu-mă cum o să pot pleca de acolo. La aproximativ o oră de când ajunsesem, îmi sună telefonul. Era o jurnalistă din Austria care fusese cu mine când vorbisem cu Nisrin şi familia ei (de fapt ea îmi tradusese ce spun, pentru că ştia arabă). Austriaca îi dăduse numărul ei tatălui lui Nisrin, ca să o sune dacă are nevoie de ceva. Iar omul o sunase imediat după ce a plecat de acolo, să-i spună că mi-a luat rucsacul şi că mi-l înapoiază a doua zi. Ceea ce s-a şi întâmplat. Un om cu cinci copii mici şi o tonă de bagaje mi-a cărat şi rucsacul meu până la cortul unde era ”cazat”, apoi m-a sunat să mi-l dea înapoi. L-am îmbrăţişat când a ieşit din cort să-mi dea rucsacul şi i-am mulţumit în arabă, iar el mi-a arătat spre inimă, zâmbind, apoi m-a asigurat, prin semne, că nu a umblat în el. Nu umblase. Cred că, pentru un experiment social, o să încerc să-mi las rucsacul şi pe un trotuar din România.