Hoinăream prin tabăra pentru refugiaţi de la Kara Tepe când un om a venit la mine cu fetiţa lui de mână. În cealaltă mână un ghiozdan mov cu ceva prinţesă Disney pe el (Elsa, presupun) şi încerca să-mi spună ceva, arătând către ghiozdan şi apoi către fetiţă. Nu vorbea nici un pic de engleză şi din limbajul internaţional al semnelor n-am înţeles ce vrea, aşa că m-am plimbat cu el până am găsit un grup de trei fete care vorbeau farsi, dar şi nişte engleză. Fetiţa voia un ghiozdan de altă culoare.

Am luat fetiţa de mână (cu tatăl urmându-ne îndeaproape) şi-am început să căutăm izvorul rucsacurilor, întrebând în stânga şi-n dreapta, până când un paznic m-a îndrumat către Stavros. Mai auzisem despre Stavros. Stavros este adjunctul primarului din Lesbos şi şeful cel mare al taberei de la Kara Tepe, tabăra cel mai bine organizată de pe insulă.

Stavros este un bărbat dur, înalt şi masiv, cu o barbă ţepoasă şi deasă. Când am ajuns la el, ţinându-i prosteşte ghiozdanul sub nas, Stavros tocmai organiza vreo cinci grupuri de câte 10-15 voluntari care cărau, fiecare grup, nişte corturi imense. Pe lângă ghidajul oferit, îşi găsea timp să vorbească în staţie cu un alt om din tabără, care îi cerea să trimită un doctor pentru un bătrân care părea să fi suferit un infarct. Când în fine şi-a găsit timp pentru mine, i-am zis un pic jenat:

- Eu sunt Andrei, iar ea e Sanaa, şi avem o problemă. Nu-i place ghiozdanul ăsta, vrea altă culoare.
Stavros s-a uitat la mine cu ochi mari. Am crezut c-o să-mi ardă o scatoalcă după ceafă. Când colo, îl aud zicând, cu o voce groasă şi autoritară:

- Hm, ai dreptate, asta chiar e o mare problemă! Hey, Alexis! Vino aici! Avem o problemă serioasă, culoarea ghiozdanului nu este cea bună. Te rog să-i duci pe Andrei şi Sanaa la cortul cu jucării şi să-i ajuţi să-l schimbe.
Apoi Stavors cel dur s-a întins către fetiţă, i-a strâns uşurel obrazul între două degete, şi i-a făcut cu ochiul.

Alexis a salutat scurt din cap, semn c-a înţeles, şi ne-a condus la cort. Sanaa mă ţinea strâns de mână, dar nu voia să-şi ţină ghiozdanul. Pentru că ghiozdanul era mov. După aproape 10 minute de mers, am ajuns la cort, unde femeile care împărţeau lucruri nu prea înţelegeau ce vrem (doar una dintre cele trei vorbea un pic de engleză). Când în fine au înţeles, au venit cu un rucsac cu acelaşi model şi care conţinea aceleaşi jucării, doar că roz. Sanaa a fost atât de fericită încât pe acela şi l-a pus direct în spate. Fetele de acolo ne-au făcut semn să-l păstrăm şi pe cel mov. Sanaa a refuzat categoric. Pentru mine, movul acela deschis şi rozul cel nou erau practic aceeaşi culoare. Dar Sanaa ştia mai bine. Am dus-o înapoi la tatăl ei şi am făcut un selfie de învingători. În poza care mi-a rămas Sanaa nu pare foarte fericită, dar asta doar din cauză că era un pic timidă, poate şi un pic obosită. În afară de asta, Sanaa se pregăteşte să trăiască în linişte şi pace, înconjurată de multe ghiozdane roz, mult timp de acum încolo.