La ora la care scriu acest text, UEFA nu a anunțat, încă, decizia în cazul Stelei, în ciuda faptului că, simțind cum le fuge pământul de sub picioare și ultimele firimituri de pâine de la gură, jurnaliștii sportivi de la noi au publicat texte jenante de frondă la adresa marelui for care îmi amintesc de scrâșnelile Antenei 3 împotriva UE din vara trecută. Mai devreme (azi-mâine) sau, dacă nu, sigur mai târziu, fanii fără rațiune ai Stelei precum și ziariștii de carton cumpărați sau afiliați unui cioban a cărui stea (iată, ce potriveală) a apus vor înțelege că scopul chiar nu scuză întotdeauna mijloacele.

După suferințe prelungi și zbateri vulgare de care a râs o lume întreagă, Steaua a făcut, în sfârșit, o echipă bună, care putea emite pretenții să ajungă din nou, după atâta amar de vreme, în fazele finale ale celei mai importante competiții intercluburi. E un pic ironic că tocmai acum se sparge buboiul. Pentru că Steaua a ajuns o mare echipă, dar fundația pe care și-a clădit noul nume miroase mai rău decât brânza sau puroiul. Și asta din cauză că se identifică, practic, cu cel care în câțiva ani de tragi-comedie s-a erijat nu doar în cancerul fotbalului românesc, ci al întregii noastre societăți bolnave, societate căzută într-un vertij al lipsei de repere morale și al glorificării unor principii pe care nici oamenii orbiți și ignoranți de sub comunism nu le puteau accepta: hoție, șmechereală, mârlănism, credința că banii pot cumpăra orice și completați voi toată lista, că o știți. Făcând-o, veți vedea că, la toate categoriile, exponentul perfect este prea-faimosul Gigi, un erou care s-a pupat la fix cu noua mentalitate a românului.

A durat ceva. Când eram în facultate, aveam certuri interminabile cu câțiva prieteni, steliști înfocați, pe subiectul Becali. Le-am prezis de pe atunci că acest personaj o să ucidă Steaua. Nu le-am dat un termen, dar simt cum ciclul este pe cale să se încheie și profeția să se adeverească. Agonia de dinaintea sfârșitului, e clar, a început. Și susținătorii Stelei care au acceptat ca un asemenea individ să se identifice cu numele echipei lor își merită suferința cu vârf și îndesat. Iar eu n-am decât să rostesc, după ani buni, acele cuvinte dulci și eliberatoare: v-am spus eu!