Pace de Paşte

Mereu, când pică Paştele în aprilie, mă gândesc la cât de mişto e pe timp de pace. Cât timp avem să ne dedicăm unor prostii care, în absenţa războiului, ne par fundamentale şi imposibil de ignorat. Tradiţii, concedii, misticism, sex, îmbuibare, citit, droguri, sport şi aşa mai departe. Când nu avem nimic de făcut, culmea, facem o grămadă de tâmpenii. Acum, de exemplu, ne ocupăm cu toţii, de (cum zic ăia la ştiri?) sărbătoarea învierii Domnului. Da, da, chiar dacă nu participăm activ la organizare, măcar faptul că vorbim despre asta demonstrează că suntem părtaşi la marele eveniment.

Dar să ne întoarcem în timp, cum fac toate ziarele şi emisiunile de rahat, şi să ne amintim ce se întâmpla acum 70 de ani, în aprilie 1945. O lună crucială pentru al doilea război mondial. Unii i-ar spune luna de final, poate-poate uităm de bomba atomică şi de discuţia privind necesitatea ei. Aprilie ’45 a început cu moartea paşnică a lui Roosevelt, în mare parte cauzată de fumat, şi s-a terminat cu moartea mai puţin violentă decât şi-ar fi dorit mulţi a lui Hitler, în mare parte cauzată de o ţeavă fumegândă. Între cele două morţi pline de simbolism s-a mai strecurat una aproape la fel de importantă: cea a lui Mussolini. Ceva mai pe placul răzbunătorilor, de această dată. Doamne fereşte să compar fascismul cu creştinismul, dar Patimile lui Hristos (filmul) pare plimbare în parc pe lângă ce-a păţit cadavrul dictatorului italian, la scurt timp după execuţia sumară: scuipat, lovit cu picioarele în zonele moi şi apoi spânzurat şi lapidat cu însufleţire de civilii şi partizanii italieni. Imaginaţi-vă ce-ar păţi Bănel Nicoliţă dacă ar ieşi dezbrăcat dintr-un tort, dintr-o confuzie, fix la o petrecere Ku Klux Klan.

Roosevelt, Mussolini, Hitler. S-au decazat cu toţii în luna aprilie. Trei morţi care nu au mai înviat niciodată şi bine au făcut. Totuşi, cumva într-un mod ironic şi blasfemiator aproape, cei trei au participat la o înviere. La învierea umanitarismului. A lumii în general şi a omului în particular. Tocmai de aceea vă recomand mai puţine filme cu Iisus şi peregrinări pe la biserică în această perioadă. Cu tot respectul, moartea Fiului Domnului pare groaznic de irelevantă în comparaţie cu decesele despre care am discutat mai sus. Fără să vă stric pofta de haleală înşirându-vă ororile războiului, vă îndemn ca, de fiecare dată când simţiţi pornirea de-a fi cruzi cu alţi oameni, cu animale sau chiar cu voi înşivă, să vă amintiţi de cealaltă înviere importantă care a avut loc în această perioadă. Învierea noastră şi a dreptului de-a face ce ne taie capul de Paşti.

Mache face dragoste, nu război! Asta până când apare Putin şi spune altceva.

Vizualizări: 125

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: