Ca toate bunicile din lume, bunicile mele au trăit vremuri grele. Mi-o amintesc pe cea care s-a ocupat de creșterea mea în schimbul I (program 8 – 16) dându-și coate pe la cozi ca să prindă niște ”tacâmuri” de pui mai cu carne, ca ulterior să facă o ciorbă pe care să o refuz inițial, dar să o mănânc, în cele din urmă, sub amenințarea bătăii. Singurul mod în care o răsplăteam pe atunci, înainte de revoluție, pentru activitatea de bonă, era să accept fără crâcnire să fac pe maimuțica precoce în alimentare și să citesc (mă rog, să silabisesc mai mult) ce scria pe puținele borcane din rafturi în fața unei asistențe inimoase formate din circa 15 babe care mă strângeau, într-un gest universal de recunoaștere a geniului, de obrăjorii ăia inteligenți. N-aveam nici patru ani, asta ca să nu credeți cumva că bunică-mea se lăuda că știu să citesc când eram într-a șaptea.

Ulterior, când a început să mi se dezvolte penisul și să mă intereseze fetele, mamaia a intrat într-o altă fază: cea în care mă interoga nemaipomenit de curioasă în legătură cu fetele cu care ”umblu”. Acea etapă este și acum de actualitate. Mă refer, din păcate, doar la cea cu bunică-mea chestionându-mă despre gagici, nu și la cea cu creșterea penisului. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, curiozitatea a scăzut puțin în intensitate, cu vârsta. Acum nu face decât să mă întrebe ce mai face Alexandra (numele primei mele prietene, de acum 10 ani sau gen, pe care bunică-mea îl atribuie generic tuturor fetelor pe care i le-am prezentat de atunci) și când mă însor.

Atunci, însă, la sfârșitul anilor 90 și începutul deceniului trecut, era altceva. Alte vremuri, alte condiții, altă mobilă. Când bunică-mea afla că apucasem să o vizitez pe fata cu care ”mă împrietenisem”, i se aprindeau ochii ca felinarele. Mă trăgea repede deoparte ca și când urma să ne spunem un mare secret și, cu voce joasă dar vibrând de emoție și nerăbdare, mă întreba, dilatându-și involuntar pupilele de dorință:

- Ai fost pe la X?

Dacă confirmam continua și mai șoptit, pe un ton din care era evident că realizează ridicolul dar și-l asumă, pentru că nu se poate abține:

- Și, ia zi, cum are prin casă?!