România nu-și permitea pensionarea a mii de energeticieni în prag de iarnă

România are toate premisele pentru a fi un stat independent energetic. Are resurse de apă și un sistem de hidrocentrale moștenit din regimul comunist. Are cărbune, are gaze naturale, are petrol. Clima este favorabilă și pentru energia solară și eoliană. Și avem și o centrală nucleară, cu două grupuri.

În 2005, energia pe cărbune avea o cotă de piață de 40%, energia hidroelectrică - 34%, hidrocarburile - 17%, energia nucleară - 9%.

S-au schimbat multe de atunci. A fost făcut și al doilea grup nuclearelectric, s-au dezvoltat importante capacități eoliene și fotovoltaice, o capacitate pe biomasă.

Dar, au și fost închise multe capacități din zona termo, considerate poluante și cu costuri mari. Cea mai recentă închidere - termocentrala Mintia din județul Hunedoara. Urmează să fie închise și mai multe grupuri de la CE Oltenia.

„Din 2015 – chiar am verificat – nu a mai fost pusă în funcţiune nicio capacitate de producere a energiei electrice”, a spus recent ministrul Energiei, Virgil Popescu. E ministru de doi ani. Și nu, nu a făcut declarația asta în oglindă, în timp ce își dădea palme. Ei, miniștrii, nu se simt vinovați.

România a ajuns de doi ani dependentă de importul de energie și totuși continuă să închidă capacități, fără să pornească altele. Ar fi de înțeles să închidă grupurile pe cărbune, dacă s-ar fi apucat de grupurile 3 și 4 de la Nuclearelectrica, promise de un deceniu. Sau dacă ar finaliza investiția hidroenergetică de pe Jiu, făcută 90%. Sau dacă ar fi început exploatarea gazelor în Marea Neagră. Sau dacă ar fi lăsat Hidroelectrica să facă hidrocentrala de la Tarnița, în loc ca acționarii să decidă anual că profitul de sute de milioane euro al societății merge la acționari, adică la buget și la Fondul Proprietatea. Sunt mulți de dacă, într-o țară care pare să nu mai aibă nici măcar capacitatea realizării unui grup pe gaze la Iernut, de 430 MW. Grup pentru care contractul a fost semnat în 2016.

Ei bine, acesta este contextul în care România închide centralele pe cărbune și în care a fost dată o lege pentru pensionarea la 52 de ani a minerilor și energeticienilor. Asta însemna la trei din cele patru centrale ale Complexului Energetic Oltenia pensionarea a trei sferturi din salariații din producție, în câteva luni. CE Oltenia ar fi fost în imposibilitate de a funcționa în această iarnă cu mai mult de două termocentrale din patru. Bine, are oricum mari probleme, pentru că nu are cărbune.

La un curs de jurnalism, a fost o temă de discuție. Cea mai mare navă de croazieră din lume, care costa un miliard de dolari, s-a scufundat și au murit doi oameni. Ziariștii au avut de răspuns la întrebarea: care este știrea principală, că s-a scufundat cea mai mare navă de croazieră din lume sau că au murit doi oameni. Ziariștii români au răspuns cam toți la fel, știrea este că s-a scufundat cea mai mare navă din lume, restul fiind elemente de context. Ziariștii străini, obișnuiți cu discursul politic corect, au spus că nimic nu valorează cât o viață de om, deci știrea este că au murit doi oameni, scufundarea vasului fiind un element de context.

Sistemul energetic românesc este nava noastră de croazieră și este în pericol să se prăbușească. Personal, cred că aplicarea legii pentru pensionarea minerilor și energeticienilor a fost blocată pentru ca sistemul energetic să nu intre în colaps. În fiecare an mor între 30 și 50 de salariați ai CE Oltenia, de diferite boli, cei mai mulți în jurul vârstei de 52 de ani. Poate unii ar apuca niște ani de pensie, dacă s-ar aplica legea.

Întrebarea este, ce contează mai mult, viața unor mineri și energeticieni sau evitarea unui colaps al sistemului energetic? O întrebarea cinică, este adevărat, dar aș fi curioasă să știu cum răspund politicienii la asta. Vom aprinde lumânări să avem lumină în case sau la căpătâiele unor salariați?

Vizualizări: 8,126

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: