Românul Gigi Becali, faza doi

După greaua cumpănă care (în viziunea lui) l-a pedepsit mai mult pentru păcatul trufiei și al vanității decât pentru furatul de la stat, Gigi Becali face eforturi considerabile să pară, în aparițiile publice cel puțin, un om schimbat. Se înfrânează grozav în timpul interviurilor (pe care totuși le dă, găsind cu fiecare ocazie tot felul de pretexte copilărești pentru care se află în fața camerei) și, per total, lasă impresia aceluiași Gigi Becali, doar că mai chinuit de o cenzură autoimpusă, care-l face să pară un personaj semicomic dintr-o tragedie greacă.

Am spus de mai multe ori (de câteva ori chiar în această rubrică) că Gigi Becali mi se pare exponentul unei tipologii foarte des întâlnite de români, dacă nu cumva chiar al românului tipic. Succesul de care se bucură în media românească trădează o simpatie reală a publicului pentru personaj, ba chiar o idee bine definită conform căreia succesul lui Becali întruchipează, pe undeva, apogeul ”visului românesc”. Și, la urma urmei, dacă privești doar temele generale și nu te  apleci un pic asupra subiectului, un proprietar de echipă de fotbal care s-a îmbogățit începând prin a merge cu oile la păscut chiar pare o poveste de apreciat. Problema apare, însă, când realizezi (sau cel puțin ar trebui să realizezi) că Gigi Becali este un impostor. Și nu un impostor în afaceri, în fotbal, politică sau chiar cultură (domenii asupra cărora se apleacă cu deplină seriozitate, cu siguranța omului pe care banii îl fac să-și pară sieși extrem de competent), ci într-o zonă în care el chiar se pretinde un exemplu perfect: Gigi Becali este un impostor în ale credinței. Pentru orice om decent cu o credință reală și sinceră în Dumnezeu, Becali nu poate să pară altfel decât un terorist care atentează în mod repetat la credibilitatea și valorile propovăduite de ortodoxie.

Cea mai definitorie poveste când vine vorba despre autenticitatea credinței lui Gigi Becali este cea spusă de Dan Alexe pe blogul propriu, după excursia făcută de acesta pe Athos, în compania patronului Stelei. Ziaristul povestește cum, în timp ce urca spre schitul unde era cazată delegația din România, a văzut, de la depărtare, ceea ce păreau a fi doi călugări îmbrățișați strâns, afectuos, veșnic. Dau cuvântul colegului meu de la Kamikaze:

”Urcând, stinghereala mea creştea, pentru că cei doi rămâneau înlănţuiţi, ba chiar păreau să se strângă şi mai tare unul în altul. Mi s-a părut deodată admirabil faptul că nu-şi dădeau drumul din braţe… La urma urmei, ce mai era de ascuns? Iată că şi-o asumă, spăşiţi, mizând pe discreţia mea! mi-am zis admirativ. Spaţiul dintre ei şi muchea râpei era cam de o jumătate de metru, aşa că m-am prelins pe lângă ei, şoptind „bună seara“ şi aruncând o privire rapidă… şi aproape că am căzut în genunchi de emoţie subită descoperind că omul învăluit protector în braţele puternice ale părintelui era… Gigi Becali!…Situaţia mi s-a limpezit fulgerător în creier. Nu era nimic ambiguu acolo, îmbrăţişarea era virilă şi duhovnicească: Becali se spovedea. Buhăit de plâns, cu umerii tremurând de hohote stăpânite, mă fixa cu duşmănie în vreme ce îi şuşotea părintelui la ureche lanţul lui de păcate, reale sau imaginare. Postura lor era făcută şi mai nefirească de faptul că se țineau pe o pantă abruptă şi că, deşi se strângeau în braţe unul pe altul, spatele fiecăruia rămânea puţin încovoiat, cu bustul aplecat rigid în faţă, piepturile lipite şi fesele uşor trase înapoi, întrucât între ei, separându-i la nivelul picioarelor şi până la genunchi, zăcea un sac de plastic verde prin care am putut vedea că era burduşit cu pachete groase de bancnote.”

Acesta este credinciosul Gigi Becali, deci, un om pentru care să crezi în Dumnezeu este un hobby, iată, foarte costisitor.

Vizualizări: 123

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: