Citesc despre suspiciunile de fraudă a unor inspectori şcolari din judeţe unde mulţi elevi au fost transferaţi la licee pentru care nu aveau medii suficient de mari. Faţă de tot ce se întâmplă în şcoala românească, fapta asta mi se pare că are gravitatea furtului unui ou stricat. Nu ştiu ce şcoli aţi făcut voi, dar eu am fost format în nişte instituţii în care, mai presus de orice, domneau corupţia, furtul, evaziunea, minciuna, lipsa de echitate şi încredere şi, mai ales, şpăgile. E drept, am terminat acum multişor şcoala, dar a fost ceva îngrozitor.

Să încep cu sfârşitul: dom’le, la mine la bac s-a furat mai mult decât în America pe perioada prohibiţiei. Au fost câteva zile de domnie absolută a banditismului şi-al batjocoririi ideii de... Nici nu ştiu cum să-i zic, ca să nu par prea scorţos. Dreptate? Aşa se numeşte când, la un examen naţional la care teoretic toţi copiii ar trebui să plece cu şanse egale, nişte licee fură organizat, cu ştiinţa şi girul celui mai mare inspector, până la cel mai insignifiant elev? Şpăgi de ”protocol”, semne pe lucrări, examene orale de formă, telefoane de asigurare, telefoane de şantaj, telefoane de ameninţare, telefoane multe, note miraculoase pentru nişte băieţi care păcăliseră şcoala 12 ani, părinţi care se implicau activ în colectarea şi, ulterior, înmânarea şpăgii, ce să mai una-alta, furt organizat, fenomen nu doar cunoscut de întreaga comunitate locală, ci unul la care întreaga comunitate participa activ. Uluit nu atât de gravitatea faptelor, cât mai degrabă de tăcerea complice în care se acţiona, am trimis atunci un text unui ziar naţional. Mi-a fost publicat a doua zi. Inutil să mai precizez ce tsunami a stârnit în Motru. Părinţii mei mai aveau puţin şi erau excomunicaţi, sub ameninţarea lapidării sumare, dacă insistă să rămână în oraş. Am primit telefoane oribile, ba mieroase, ba ameninţătoare. Dar ăla era doar vârful tortului.

Nu doar la bacalaureat se fură pe rupte, în şcoala românească, ci toţi anii petrecuţi acolo te pregătesc pentru hoţul de mâine, pentru evazionistul de poimâine, pentru infractorul ”dăştept” care poate păcăli şi sistemul, şi legea, şi, dacă e nevoie, propriii concetăţeni. Nu doar că nu eşti învăţat să discerni între bine şi rău şi ce anume este moral să alegi, dintre cele două. De alegeri sau dezbatere despre morală nici nu se pune problema. Pur şi simplu trăieşti cu convingerea că să trişezi, să înşeli, să furi şi să minţi este starea naturală a lucrurilor. Toată această perioadă de antrenament asiduu pentru viitoarea meserie de infractor culminează, desigur, cu bacalaureatul. Când ai ajuns acolo deja nici nu mai accepţi că se poate şi altfel decât să furi pentru ultima oară. În fond, doar asta ai făcut în şcoală, iar bac-ul este sinteza finală a chestiilor pe care le-ai învăţat până atunci, nu? Şi doar asta ai învăţat, pentru că să înveţi pe bune, matematică, fizică, istorie, educaţie civică şi alte rahaturi, n-ai avut nevoie. Vă mai amintiţi de un băiat Funeriu? Ei, ăla a venit la un moment dat şi a încercat să facă o chestie simplă: un bacalaureat corect. Hahaha, biet idiot! Vă mai reamintiţi reacţiile furibunde de atunci ale hidrei? Culmea, cei mai porniţi împotriva naivului Funeriu erau taman cei care ar fi trebuit să fie cei mai interesaţi ca şcoala şi examenele chiar să fie pe bune. De fapt, toţi ar trebui să fim interesaţi ca şcoala să producă tineri cinstiţi şi decenţi, nu? Ei bine, n-o face. Şi, când toate aceste ”valori” sinistre ţi se sădesc zi de zi timp de 12 ani, taman în perioada de formare, definitivându-şi un cod moral propriu şi găunos, cum dracului să ne aşteptăm să arate ţara asta altfel decât deplorabil?