Tina a murit vineri seara, în incendiul din clubul ăla nenorocit. Prietenul ei, cu care a fost la concert, n-a avut nimic. Deşi nu o mai văzusem de mai bine de 7 ani, am luat întâmplarea foarte personal, pentru că am fost îndrăgostit de Tina. E drept că nu pentru mult timp, dar, odată ce-ai iubit pe cineva fie şi un pic, o faci pentru toată viaţa. Aşa că atunci când am aflat, ieri-noapte, am înjurat printre dinţi providenţa, după care m-am îmbătat şi am plâns, de tristeţe şi parcă chiar mai mult de neputinţă.

Când am văzut-o pe Tina pentru prima oară eram în ultimul an de facultate, tot pe o toamnă friguroasă ca asta. Nu aveam încă maşină şi am luat autobuzul din Regie până la Universitate. Aveam emoţii mari, pentru că eu eram un prost, iar Tina era superbă. Subconştientul meu s-a descurcat de minune să blocheze toate glumele proaste pe care le-am făcut în acea seară, în timp ce încercam, probabil fără succes, să par simpatic şi relaxat. Mai ţin totuşi minte că ne-am plimbat pe Regina Elisabeta, am intrat într-o pizzerie ordinară care există şi acum, Tormen, iar eu i-am povestit că acela a fost primul local în care fusesem vreodată, în Bucureşti. ”Te-am adus aici nu pentru că n-am bani sau gusturi bune, deşi n-am, dar locul ăsta înseamnă mult pentru mine şi acum e a doua oară când intru, după 4 ani.” Şi ea a spus ceva de genul: ”Sper ca de acum să însemne şi mai mult.” Şi chiar înseamnă.

Am băut bere la halbă şi am mâncat pizza proastă, apoi am traversat şi am intrat la un film la cinematograful Festival, unde ne-au îngheţat oasele în sala neîncălzită şi ne-au anchilozat spinările pe scaunele alea tari. Filmul era danez şi nu am înţeles nimic din el, pentru că îmi era imposibil să mă concentrez la subtitrare cu Tina lângă mine. Eram preocupat să o miros, mai ales. O miroseam ca un pervers, ca un bolnav mintal, ca un ogar, trăgând cât puteam în piept parfumul ăla melancolic şi dulceag, parcă obsedat să nu ratez nimic din el şi gelos că l-ar putea simţi şi alţi spectatori, apoi profitam de întuneric ca să zâmbesc încântat, ca un cretin. La ieşire voia să discute despre film, iar eu i-am recunoscut franc că nu am văzut filmul, pentru că am fost ocupat s-o miros şi mi-e tare greu să ţin ochii deschişi atunci când simt mirosuri obsedante. „Aoleu, adică miros?!”, a glumit ea cu accentul ăla moldovenesc la fel de dulce ca parfumul. ”Aoleu, adică eu nu?!”, i-am răspuns.

Am condus-o acasă pe jos, iar pe stradă am glumit şi-am mângâiat doi câini care-şi făceau veacul în rond la Carol. Nu-mi mai amintesc câinii, dar îmi amintesc că ambii căţei o adorau, şi cred că ăla este momentul precis în care m-am îndrăgostit de ea, pentru că pot rezista la multe, dar nu şi la fete frumoase pe care animalele le iubesc. Când am intrat pe strada ei, am fost foarte distrat de faptul că stătea pe strada Speranţei. I-am fredonat din Corina Chiriac până când am ajuns în dreptul curţii. Culmea, era o casă cu flori. Şi, tot culmea, e stătea în apartamentul de la parter. Stăteam faţă în faţă la poartă, amândoi cu expresia aia bovină de ”and now what?” pe feţe. „Aş vrea să te pup”, i-am spus, ca un bou, iar ea a râs şi m-a sărutat. A fost un sărut pe care-l simt şi acum, dacă mă concentrez, fără limbă sau salivă, un sărut perfect, cred, de ăla care te lasă cu botul întins şi ochii închişi şi la secunde bune după ce s-a terminat. Apoi Tina a intrat în casă, iar eu am dansat pe străzi până în staţia de autobuz. Imediat ce m-am urcat în 601, am tras aer în piept şi i-am dat SMS: ”M-ai făcut să mă simt ca la liceu, mulţumesc.” Iar ea mi-a răspuns: ”Păi şi ne vedem zilele astea să învăţăm pentru bac?”.

Nu cred în viaţă după moarte, nu la modul ăla tradiţional, cel puţin, deci nu cred că Tina va citi vreodată asta. Dar cred că Tina va trăi măcar cât mine, pentru că odată ce-ai iubit pe cineva, îl iubeşti pentru toată viaţa, iar eu o iubesc. În plus, am scris acest text cu intenţia clară de a-l face cât de nemuritor se poate, în orice caz mult mai nemuritor decât mine. Măcar la modul ăsta, sper că Tina va trăi, de fapt, chiar mai mult decât voi reuşi eu.