În psihologia de specialitate, ”sindromul Stockholm” este definit ca acel fenomen în care ostaticii dezvoltă o anumită doză de simpatie pentru cei care i-au capturat și făcut prizonieri, până la punctul la care, uneori, identifică binele personal cu acela al răpitorilor. Explicațiile pentru acest fenomen incontestabil diferă în funcție de școala de psihologie în discuție, dar în general este preferată cea freudiană, conform căreia atașamentul față de răpitor este răspunsul instinctiv de apărare al victimei în stare de șoc. Mai exact, victima se autosugestionează că, în cazul în care împărtășește aceleași principii și valori cu cele ale răpitorului, acesta nu mai reprezintă o amenințare.

Conform datelor FBI, sindromul Stockholm apare în 8% din cazurile de răpiri sau luări de ostatici. Conform votului popular din România ultimilor 25 de ani, un sindrom extrem de similar apare la aproximativ 40% dintre români. Se numește sindromul Moscova și reprezintă incapacitatea omului de a înțelege că autoritățile comuniste le voiau răul și chiar li-l produceau. Și că încă o fac.

Cred că dacă întrebi 100 de bătrâni votanți PSD de ce au această opțiune politică, peste 80 nu vor ști să-ți explice, iar vreo 50 chiar vor începe să-și pună întrebări de genul: ”chiar, bă, oare de ce votez eu cu ăștia de atâta timp?!”.

În chiar primul 1 Decembrie sărbătorit ca Zi Națională, în 1990, o mulțime turbată îl huiduia sălbatic pe Corneliu Coposu, liderul opoziției anticomuniste, atunci când acesta ținea un discurs istoric, în imediata vecinătate a lui Ion Iliescu. Un Ion Iliescu, desigur, aclamat și adulat. Acelea au fost primele semne ale sindromului Moscova și, chiar și atunci, cam un om din cinci din țară s-a încurajat că e totuși ceva trecător. Din păcate, n-avea să fie cazul. Fraternizarea cu călăii a continuat în cele mai obscene forme, ajungându-se, nu după multe mutații, ca victimele să-și trimită călăii direct în parlament, unde să fure mai cu tragere de inimă și cu (vai!) imunitate. Ce vreți mai mult, bă, răpitorilor care sunteți?!

Va mai trece ceva timp până ca noi, victimele, să ne trezim. Și tare mi-e să nu fie prea târziu când o vom face.