Mă feream de teatrele mainstream pentru că sunt pline cu snobi și pentru că, în vreme de criză, piesele din teatre mari sunt alese și adaptate în așa fel încât să placă prostimii. I-ați văzut pe actorii ăia dobitoci care comentează populisme la Antena 3? L-ați văzut pe Mircea Diaconu? Ei, cam ăia sunt actorii mainstream. De ce m-aș duce la așa ceva? Aveam o prejudecată și în ceea ce privește teatrele independente, îmi era teamă să nu găsesc acolo niște pseudointelectuali sau, mai grav, niște pseudoartiști. Dar am fost la unul și toate prejudecățile mi-au fost spulberate. Știu că-i tocmai la București, dar în locul vostru aș plănui o excursie până aici doar ca să văd ”Un tramvai numit dorință”, la Un teatru. Un teatru fiind un apartament de patru camere reamenajat astfel încât să adăpostească un sediu de teatru. În care sala de spectacole e sufrageria, scena e un cilindru de trei metri diametru și audiența maximă este de 50 de spectatori, pentru că mai mulți nu încap. Scena se rotește de câteva ori în timpul spectacolului, astfel încât publicul situat de jur împrejurul ei să poată privi acțiunea din toate unghiurile. Experiența de a sta la cel mult doi metri de niște actori foarte buni nu poate fi egalată.

N-o să vă vorbesc despre spectacol, pentru că nici nu mă prea pricep. V-am spus, însă, că este poate cea mai bună adaptare după o piesă clasică din această perioadă, din București. Tragedia mi se pare alta. Că biletul costă 20 de lei și că o astfel de bijuterie, 100 de minute de artă pură făcută cu talent, dedicație și plăcere, este recompensată cu 1000 de lei. Din care actorilor să le rămână cât? Poate 100 de fiecare? Nu știu dacă m-a scandalizat ceva mai mult, în ultima vreme. Poate și pentru că am văzut cât de ușor a făcut un dobitoc ca Gigi Becali 100 de milioane de euro, nu 100 de lei.

E cea mai mare problemă a acestei țări: munca adevărată și productivă nu este răsplătită. Ba, mai rău, cea ineficientă și fără har este mai bine privită. Să plecăm cu toții până ăia care dau banul se mai deșteaptă un pic, zic. Hai, veniți? Că nu văd pe nimeni în spatele meu.