Am mai discutat de multe ori aici despre cât de reticenți suntem la civilizație. Nu doar că suntem reticenți. Încercăm să-i rezistăm cu toate forțele, ne împotrivim ca niște fiare încolțite, am face orice să rămânem cum suntem.

Mai grav, când luăm contact cu civilizația, prin alte țări, ne speriem ca și când am vedea extratereștri. Chiar SUNT extratereștri oamenii ăia, cu străzile lor curate, cu parcurile, cu bicicletele alea care merg pe ditamai pistele, cu transportul în comun decent și punctual, cu autostrăzile care împânzesc toată harta, cu toleranța pentru religia, etnia sau orientarea sexuală a altora, cu statele lor laice, în care biserica nu are nici o contribuție, deci nici vreun beneficiu.

Cel mai recent caz de reacție negativă, chiar violentă, a românilor la civilizație a fost cel cu familia căreia i-a fost luat copilul de către statul norvegian. Evident că nu e un abuz. Să crezi că un stat atât de avansat ar face un abuz atât de grav înseamnă pur și simplu să fii bătut în cap. Dar ce e, atunci? E ceva normal pentru români: și-au bătut oamenii copilul. Ei, și? Se mai întâmplă. Dar la noi, oare la noi cum se întâmplă?

La noi, sunt semnalate anual 12.000 de cazuri de abuz fizic împotriva copiilor. Dintre acestea, mai puțin de 15% se soluționează cu preluarea de către stat a copilului abzuzat. E drept, dacă-l preia statul, are șanse mari să fie abuzat din nou. Dar veștile sunt mai grave: ONG-urile responsabile cu protecția copilului sunt convinse că raportările anuale reprezintă doar un procent infim din numărul real al copiilor agresați.

Iată ce zice Diana Stănculeanu, președintele organizației Salvați Copiii România: ”Să nu vă imaginați că doar la țară sau că doar părinții cu un grad foarte crescut de sărăcie lovesc copiii. Fenomenul este extrem de întâlnit în toate straturile sociale.”

Aceeași organizație aduce în lumină adevărata problemă: că acei copii sunt condamnați. Pentru că acasă sunt bătuți, iar în centrele specializate ar fi cel puțin la fel de traumatizați. În timpul acesta, ce fac românii? Ies pe străzi pentru a protesta împotriva modului în care tratează statul norvegian copiii. Și ce înțelegem din asta? Că suntem, ca de obicei, niște ipocriți primitivi, dar plini de sine. Păcat de copii, totuși. Și ferice de cei care au avut norocul să crească în Norvegia.