Suntem săraci. Sau, dacă nu suntem săraci, cu siguranță am fost, cândva. Așa cum, după o lungă perioadă de înfometare, corpul se autoeducă să transforme toate alimentele care îi sunt administrate în grăsime (oamenii care țin diete care presupun înfometarea știu despre așa-numitul efect yoyo), creierul nostru este instruit ca, atunci când primește ceva nou, să-l țină nou pentru cât mai mult timp.

Când eram mic, o Dacia era ceva atât de prețios și de nou în orașul meu minier și lipsit de pretenții încât unii dintre posesori îi lăsau cu zilele sau chiar cu lunile, după ce o aduceau în parcare, celofanul acela transparent pus peste scaune, în loc de huse. Dar să nu credeți că, după foametea din anii '90, obiceiurile românilor s-au schimbat, atunci când își cumpără lucruri noi. Am și acum prieteni care, după ce își cumpără câte un smartphone care costă cât două salarii medii pe economie, nu-și dezlipesc multă vreme folia aceea de pe ecran, ca să-l protejeze. Când o dezlipesc, o fac doar ca să lipească o folie nouă.

În cazul accidentului aviatic de zilele trecute din Carpați, obsesia noului a atins o altă etapă: oamenii aceia ar fi putut folosi un avion nou-nouț, echipat medical după ultimele standarde UE, fabricat recent în America, dar n-au făcut-o. De ce ar fi mers cu ăla nou, dacă încă mai aveau din astea vechi neprăbușite? În timp ce o echipă întreagă de medici care se grăbeau către un transplant se prăbușea în munți, avionul cel nou și roșu stătea liniștit, nefolosit, într-un hangar. Acum, că ăla vechi de 50 de ani nu mai există, poate va veni și rândul lui să zboare. Dacă nu cumva mai avem câteva fiare de pe vremea lui Gheorghiu Dej pe care să le folosim, înainte să-l începem pe ăsta.