Îmbulzeală mare vineri, pe la prânz, în trenul care urma să plece dinspre București pe superba rută Videle – Roșiori – Drăgănești Olt – Caracal – Craiova – Filiași – Strehaia. Atât de aglomerat era încât, cu sincere regrete, doamna de la casă mi-a oferit un bilet fără loc pe scaun. Resemnat, am băgat înapoi în rucsac revistele, cartea și laptopul cu care voiam să impresionez intelectuale imaginare până la destinație și am luat loc pe culoar, cocoțat pe troler, flancat strâns de două sacoșe de rafie mirosind a brânză, pe partea dreaptă, și de boșoalca unui cetățean care alesese să stea, demn, în picioare, pe stânga. A început o simfonie de coate-n gură, șuturi în tibie și împunsături cu oalele Zepter, cuțitele teleshopate și (cred eu) electrozii din diverse sacoșe în zone moi. Totul, la 45 de grade. Era atât de cald, că un vecin mai inventiv și-a eliberat burtoiul imens de sub tricou și l-a lipit de geamul ceva mai rece al vagonului, oftând apoi de plăcere. A coborât la prima, lăsând pe sticlă niște urme imense de grăsime prin care, dacă priveai spre soare dintr-un anumit unghi, vedeai un curcubeu. Și ce mai puțea a transpirație curcubeul!

Deși trenul IR1693 arăta ca personalul de ora 17:30 de Bombay, ăla care pleacă de la combinat fix când se termină programul muncitorilor, mai mulți temerari se avântau în inexplicabile călătorii între vagoane. Cum doar puțini dintre ei aveau o treabă (mică sau mare) concretă, am încercat să înțeleg de ce o fac ceilalți. Mai ales că unii repetau excursia cam o dată la cinci minute. Era cazul, de exemplu, al unui băiat tinerel, cu freză făcută cu gel, tricou albastru Lacoste și blugi albi strânși pe trup. În primul sfert de oră de mers a trecut de cel puțin cinci ori prin grupul nostru, deci și pe lângă mine, mereu frecându-se aproape ostentativ de proeminențele genitale ale celor de pe peron.

Abia la Roșiori am prins loc pe scaun în compartiment, și alături de mine s-a aburcat un cuplu de italieni. Au inspirat imediat respect, nu doar prin limba străină pe care o vorbeau, ci și prin observațiile de oameni pătrunși de civilizație. Redau primele lor impresii (traducere aproximativă): ”Nu se poate să stai o oră jumate după un tren, dar bine măcar că are aer condiționat!”. Iată, dom’le, noi nici nu ne gândiserăm să punem așa optimist problema! E drept, ulterior au fost puțin dezamăgiți că n-a mers priza, că n-au de unde lua ceva rece de băut și s-au cam speriat de surdomutul care a venit cu iconițele și cu legitimația de handicapat, dar la orice inconvenient invocau imediat, obsesiv, ca palidă consolare, prezența providențială a aerului condiționat. Primul semn că au stat suficient la Craiova cât să vorbească româna nevorbită l-au dat pe la Filiași, când doamna s-a desculțat și și-a întins țurloaiele pe scaunele învecinate. N-au trecut cinci minute și domnul, în mod clar îndrăgostit, i-a imitat gestul. Noroc că atunci când au deschis punga de semințe de floare și-au început să spargă la ele, scuipând într-un mod cu totul occidental cojile într-un șervețel, a trebuit să cobor. Și am ratat, astfel, tradiționala scoatere a șervetului și-a merindelor, urmată de consumarea la botul controlorului a brânzei cu ceapă și cu prosciutto, eveniment ce probabil a avut loc pe la Severin.

Frumoase trenuri avem în România, păcat că-s supralocuite și că, odată urcat în ele, timpul însuși, nu doar șinele, se dilată ca-n nuvela aia de Eliade. Și da, sunt și țigănci.