Vă recomand ultima carte a lui Lucian Boia. Se numeşte ”Cum s-a românizat România”. România nu a fost tot timpul aşa. Aşa închisă, aşa încuiată, aşa refractară, aşa arţăgoasă, aşa urâcioasă, aşa înapoiată şi sigură, în acelaşi timp, că ea ştie mai bine ce are de făcut pentru a-i fi bine. Din contră, au existat vremuri când eram un popor multietnic şi multicultural, când ştiam să luăm ce e mai bun din toate culturile şi civilizaţiile care au ajuns, dintr-un motiv sau altul, să trăiască în spaţiul ăsta pe care, acum, mulţi dintre noi îl considerăm blestemat. Încă din 1859, de la crearea României sub acest nume, acest teritoriu a fost unul foarte primitor cu străinii. Românii din Ardeal au trăit aproape un mileniu printre unguri, habsburgi şi nemţi. Dobrogea a avut o lungă perioadă de timp o populaţie majoritar islamică. Moldova era plină de evrei şi ucraineni, iar ţara Românească avea de toate, inclusiv greci. Sau poate ar trebui să spun „mai ales” greci, pentru că Mihai Viteazul, de exemplu, acest simbol de Românie şi românism actual, a fost fiul unei grecoaice.

Până la al doilea război mondial, România era o ţară frumoasă şi liberă, aveam un joie de vivre specific franţuzesc (de unde şi renumele de Micul Paris al capitalei) şi asta nu întâmplător. Franţa a fost, înainte de Rusia şi America, principalul model demn de urmat şi imitat al românilor. ”Ai noştri tineri la Paris învăţau”, vocabularul uzual era plin de franţuzisme aşa cum este astăzi plin de americănisme, iar arhitectura şi dezvoltarea oraşelor era copiată pe cât posibil de la vecinii noştri latini de continent. Şi era frumos, România reuşea (cam în stilul Americii de astăzi) să emane acea relaxare şi acea siguranţă specifice unui popor tolerant şi plin de diversitate.

Apoi au venit comuniştii şi s-a terminat cu diversitatea. Între timp, comuniştii au plecat (sau cel puţin aşa ni se spune la ştiri), dar noi am rămas captivi mentalităţilor pe care ni le-au picurat zi de zi, vreme de decenii, în subconştientul colectiv şi individual. Astăzi, România este mai românească decât oricând. I-am izgonit pe ceilalţi şi-am rămas noi. Ne-am românizat excesiv, rupându-ne aproape complet de valorile culturii occidentale pe care s-a clădit România modernă. Boia îşi termină cartea trist, dar lăsând loc unei speranţe: ”Noile generaţii venite după Revoluţie, ca şi milioanele de români care au văzut între timp lumea, putând să compare şi să judece, vor fi format masa critică susceptibilă să facă din România o societate mai ordonată, mai corectă şi mai eficientă. Nu e o certitudine. E totuşi o speranţă.”